În primul episod despre mitologia noastră, v-am purtat într-o călătorie arhaică, de la legendele facerii lumii și zămislirea omului, în toate variantele sale „beta”, până la universul vieții și al morții (despărțit de noapte și zi), accidente ori paradoxuri temporale și chiar am analizat câteva spirite malefice care au bântuit străbunii noștri. Îmi fac datoria cetățenească să merg mai departe și vă propun acum să cercetăm câteva din duhurile românești. Despre strigoi, moroi, sniameni sau zburători ați aflat deja în episodul anterior. Astăzi o să mă refer la alte tipuri de spirite și le voi lua pe cele mai reprezentative ale aerului, ale apelor sau ale pădurilor. Făpturi, dacă se pot numi așa, care au îngrozit nu demult plaiurile de pe aici și dimprejur, pentru că majoritatea au rădăcini puternice în tot universul slav și est-european. Deslușim astăzi ce sunt ielele, știmele apelor, Muma Pădurii, Pădureana și alte spirite nemernice de care ar fi tare bine să te ferești.
Înainte însă, o foarte scurtă recapitulare:
Ideea nr. 1. Duhurile astea rele, în mare, au fost fie oameni care au trăit demult de tot, de pe la începuturile lumii, pe Pământ, fie spirite omenești blestemate. Adică, pe de o parte, suflete ale oamenilor care au sfârșit în condiții nefaste (de la sinucigași – sniamenii – la victime ale crimelor – strigoii, în genere – sau copii abandonați care au murit nebotezați – cum sunt moroii); pe de altă parte, sufletele celor care s-au cam jucat cu focul și au încercat în timpul vieții lor să se apropie de lumea cealaltă și să acceseze puteri nebănuite: vrăjitoarele, solomonarii, chiar și unele descântătoare, sau oameni care n-au respectat datinile străvechi (torsul, noaptea, de exemplu, care atrăgea multe nenorociri, pentru că pe firele țesute în lumina lunii se nășteau vârcolacii, sau, alt exemplu, după cum vom vedea, spălatul rufelor duminica).
Ideea nr. 2. Timpul duhurilor începea numai odată cu răsăritul lunii, care era de fapt soarele lor. Spiritele deci se manifestă doar noaptea, ziua fiind în totalitate a noastră, a viilor. Așadar, n-o să mai repet la fiecare duh despre care voi vorbi că își făcea apariția odată cu lăsarea întunericului, pentru că asta se înțelege de la sine. De aceea, în trecut, nici nu prea se călătorea noaptea sau, oricum, nu se pierdea vremea hai hui prin păduri mai ales sau pe drumuri (îndeosebi la răspântii), căci atunci se puteau întâmpla toate necazurile. Satele omenești aveau hotare sfințite (prin tot felul de obiceiuri și datini, amestecate cu cele agrare) și erau astfel protejate. Apoi fiecare gospodărie avea la rândul său răzoare, și ele tot cu scopul de ocrotire. Și mai erau, desigur, ultimele „redute”, elementele casei, precum ușile, ferestrele sau hornurile, pe unde puteau intra duhurile rele. Iar aici avem o sumedenie de superstiții și cutume pentru oblăduirea lor: cum ar fi, să zicem, lăsarea unui bol cu apă în dreptul ferestrei, ca să se înece în ea luna (să nu te lovească razele ei când dormi și să devii lunatic), trasarea unor „linii” protectoare de sare, unsul cu usturoi, întoarcerea pe dos a obiectelor șamd. Dar nu despre tradiții o să vorbesc eu aici și acum (că-s enorm de multe și cred că o să mă dedic lor în alt episod), așa că nu mai bat câmpii și o să intru în pâine să-ți explic cum să recunoști anumite duhuri sau locuri dubioase pe unde își fac veacul și de ce să te ferești de ele.
Duhurile de aer: Ielele
O încercare de schițare a profilului
Sigur, cu toții am auzit despre iele. Dar am eu, așa, impresia că ielele fac parte din acele „lucruri” despre care credem că avem un oarecare habar, dar de fapt nu știm mai nimic. Aproape pe oricine întrebi, o să-ți răspundă că-s niște fete frumoase care dansează și cântă și eventual te răpesc. Unde? Cum? Și care-s originile lor și ce forțe ascund ele cu adevărat?
Până și DEX-ul le definește vag și simplist, ca niște fete imaginare și răvășitoare din mitologie, care vrăjesc bărbații cu cântece și jocuri, asupra cărora exercită puteri nefaste, fără să ne lămurească exact cum anume acționează. Pe Wikipedia, în care am încredere cam tot atât cât într-un politician român, dar care e totuși un loc de unde putem porni spre căutarea unor surse, găsim tot așa, vreo două-trei explicații evazive: fecioare zânatice, cu mare forță de seducție și puteri magice, fără vreo exemplificare. În unele izvoare se spune că nu-s chiar atât de periculoase, pe când în majoritatea că ar fi indicat să te duci mâncând pământul din calea lor.
Nici în povești nu apar foarte des și nu-s bine definite. În Estetica basmului lui George Călinescu, de exemplu, nu au dedicată decât o singură pagină, cu referiri la doar șase basme (deci extrem de puține), din care în afară de faptul că dansează și cântă (și le iau ochii sau inimile celor care le calcă meleagurile) iar nu deslușim mare lucru. Informații mai multe pare să găsim în descântecele străvechi, unde apar ca niște făpturi înfiorătoare, fiind, citez, „dușmancele oamenilor”. Și când se descântă, se face pentru alungarea lor, pentru a se duce cât mai departe de om. Una peste alta, mi-au trebuit câteva cărți solide de mitologie și folclor în care să scormonesc ca un veritabil arheolog pentru a reuși să le schițez totuși un soi de „portret-robot” al acestor atât de binecunoscute iele, dar al căror profil e destul de ambiguu și despre care nu avem idee cât de primejdioase erau sau încă sunt de fapt.
Ielele în folclorul Est-European Vs. spațiul românesc
Numele popular de iele vine de la pronumele de la persoana a III-a plural feminin, ele, pentru a nu fi numite concret, ca să nu fie cumva invocate. Ielele, cum sunt denumite în genere în folclorul nostru, sau samodivele (cu referire la mitologia bulgărească îndeosebi) ori samovilele – sau mai simplu, vilele (slovenă sau sârbocroată) – erau, într-adevăr, duhuri care luau înfățișarea unor fete incredibil de frumoase, ce fermecau cu dansurile sau cântecele lor. Sunt foarte asemănătoare cu nimfele grecilor (mai ales cu driadele, care erau spirite ale pădurilor), tündérekele ungurilor sau boghinkiile polonezilor (dacă ești fanul Witcher-ului lui Sapkowski), deși acestea din urmă, apropiate de iele ca puteri, sunt nițel pe dos: adică foarte urâte, păroase și cu gheare de pasăre la picioare.
Ca orice duhuri, după cum am spus, apăreau după lăsarea întunericului. Se iveau în număr de minimum trei, sau cinci, șapte, nouă ori douăsprezece. Dansau și cântau goale, cu părul despletit și de obicei purtând cununi de flori. Dacă erau totuși îmbrăcate, vorbim de maximum niște văluri foarte subțiri, alb-transparente. Semănau cu un fel de mirese moarte – referință care se mai întâlnește și astăzi în mediul rural.
Și acum, că le-am localizat la modul general în zona est-europeană, care, după cum vedeți, nu duce lipsă deloc de astfel de duhuri feminine, să aprofundăm și ținuturile noastre, unde vom observa că diferă atât ca denumiri, cât și ca puteri. Se mai numesc la noi astfel: frumoasele / sfintele / măiestrele / milostivele (în Oltenia); nemaipomenitele / dânsele (în Moldova), șoimanele (în Muntenia) – care venea de la șoim, fiind iuți ca șoimii. Ar mai fi și denumiri ca rusaliile sau rusalcele (venind fie de la rusalki, în genere duhuri de apă, la ruși și ucrainieni; alteori confundate cu sufletele copiilor morți și nebotezați, adică moroii; ori la bulgari, cu sufletele femeilor sinucigașe; fie de la Rosalia, sărbătoarea trandafirilor la romani, unde cele nouă zile de Rosalii au fost transformate, în timp, în făpturi demonice tinere, capricioase și răzbunătoare.
Popular la noi, cu „iz” de zâne bune cu precădere, mai sunt cunoscute și ca sânziene ori drăgaice – de aici pornind câteva obiceiuri agrare. Ce e și mai interesant este că la tot atâtea nume li se atribuie, în funcție de zona geografică, și o diversitate de puteri. De exemplu, se zice că sfintele sau șoimanele schilodesc oamenii, luându-le mâinile, picioarele sau chiar gura. Mândrele nu pocesc atât de tare, ci mai mult amorțesc mușchii și provoacă frisoane, trimițând friguri. În alte părți, șoimanele, asemănătoare vântoaselor, răpesc pe sus orice trecător.
Scurtă paranteză ca să explic nițel ce-i cu vântoasele. Vânturile și vârtejurile se spunea că pornesc din dansurile sălbatice ale ielelor. Din inima vârtejurilor se porneau în lume vânturile, doisprezece la număr (fiii Duminicii, câte unul pentru fi¬ecare lună a anului), iar stăpânele lor erau vântoasele (zise și vânturoasele ori știmele aerului), șapte duhuri de femei tinere, mereu nedespărțite, ce cântau și jucau într-una. Unele legende relatează faptul că fuseseră cândva fe-tele unui rege străvechi și divinitatea le pedepsise să devină știme, pentru traiul lor desfătat fără margini. Încheiat paranteza.
Puterile, blestemele și originile ielelor
Ce făceau mai exact ielele? Ei bine, atunci când dansau, mereu în cercuri perfecte, lăsau în urma lor iarba „arsă”, care era foarte periculoasă pentru oameni și animale. Călcând pe ea, te puteai îmbolnăvi de reumatism, epilepsie sau puteai chiar paraliza. Alteori, pe unde dansau, vegetația devenea mai verde decât cea obișnuită, fiind extrem de toxică, încât nici animalele nu se atingeau de ea. Trebuia să treacă o perioadă bună de timp până ca iarba să se regenereze cu totul. Atunci când dansau, după cum tocmai am menționat, porneau în jurul lor vârtejuri. Vârtejurile acestea erau felul în care îți puteai da seama că vei da de niște iele prin preajmă și era bine să faci cale întoarsă. Se porneau, se spune, în fel și fel de jocuri și hore și măreau treptat viteza, încât aveai senzația, de la distanță, că urmăreai un cerc luminos de foc. Deși la noi apar în cete mai mult distrându-se, în mitologiile popoarelor vecine sunt și singuratice și le mai place să și călărească. Cu precădere cerbi în loc de cai – imagine care se aseamănă foarte mult cu vrăjitoarele vechi trace.
Atunci când cântau, fermecau. Glasul lor duios era caracterizat ca venind de pe alt pământ. Dacă le auzeai puteai surzi, dacă le vorbeai puteai amuți, iar dacă te uitai la ele puteai rămâne orb în timp sau olog. Dacă te prindeau dormind noaptea afară, exista posibilitatea să te ia în vis pe sus, iar dacă supraviețuiai călătoriei, te întorceai știind de la ele fel și fel de frânturi de melodii. Așa s-au născut, zice-se, cele mai frumoase cântece, din aceste „rămășițe” mentale ale supraviețuitorilor răpiți de iele. Dacă te trezeai însă din vis în timpul horei lor, îți luau vlaga până aproape că mureai, te poceau mutilându-ți fața, ori te făceau să aiurezi zile întregi – asta în cazul ăl bun, în care-ți și reveneai. Și se zicea în popor că ai fost șoimănit.
Și să mai zăbovim nițel pe partea „muzicală” a ielelor. Cântăreți amatori sau profesioniști, luați aminte! Nu doar că ielele te puteau lăsa înapoi pe pământ cu un repertoriu senzațional, dar te puteau și învăța să cânți dumnezeiește. Există din moși strămoși o tradiție bizară, că dacă vrei să înveți un instrument, trebuie să te dezbraci noaptea și să mergi până la o răscruce de drumuri cu mâinile la spate, unde să îngropi instrumentul la care dorești să devii maestru. După câteva zile (ideal, desigur, trei), mergi tot gol până acolo să-l dezgropi și să-l iei înapoi. Se zice că în timpul ăsta ielele coboară din văzduh și îți farmecă „scula”, astfel că, atunci când o recuperezi, vei putea să cânți la ea mai ceva ca Jimi Hendrix la chitară. Mitul ăsta se aseamănă destul de tare cu legendele în care staturile de rock sau blues, cum a fost Robert Johnson (The Man Who Sold His Soul to the Devil), și-au vândut sufletul Diavolului, primind în schimb talent cu nemiluita.
Tot din moși-strămoși se zice că puteai să te duci chiar direct la iele (neapărat tot gol) și să le ceri pur și simplu, cu tupeu, talentul de a cânta mai bine decât oricare altul. Doar că mergând pe varianta asta trebuia să le dai ceva la schimb, de cele mai multe ori un membru: o mână, un picior sau chiar un ochi sau o ureche. Mitologia garantează însă că vei cânta apoi „de parcă ai fi luat de iele”. Acum ce vrei? Arta cere sacrificii. Riscul era totuși destul de mare și nu pentru că puteai să nu le găsești, hoinărind prin păduri și poiene în curul gol, ca un nebun, dar dacă nu le convenea trocul, te puteai trezi cu oasele sucite, nasul întors pe dos, gura dezmembrată și creierii praștie. Cel puțin pentru un an. Căci se spune că, atâta timp cât nu te omorau, orice simț sau parte a corpului îți luau, ți le puteau „returna” sau „suci” la loc, dacă te duceai în același loc în care le-ai întâlnit fix după un an de zile și le rugai politicos să inverseze „magia”.
Dacă bei apă de unde au băut ielele, te poți alege cu arsuri pe piept sau, cum se zicea înainte, sfârșeală, sinonimul de azi pentru un burnout cu episoade ulterioare de depresii crâncene. Dar să închei într-o notă oarecum pozitivă. Se mai spune că bătrânele cu darul de a lecui își trăgeau puterea de la iele, care fie le-au purtat sufletul prin văzduh, învățându-le tainele vindecărilor, fie li s-au arătat în vise.
De unde au pogorât ielele astea pe la noi? Nu există foarte multe informații cu privire la originile lor, dar nici n-o să vă las nelămuriți, că nu așa mi-e firea, și o să scot, ca din joben, două explicații despre cum au apărut. Unele legende spun că ielele ar fi fost servitoarele lui Alexandru cel Mare, care adusese, în mare taină, de peste mări și țări, un flaconaș cu apă vie de la fântâna nemuririi. Servitoarele, curioase, au deschis flaconașul și au băut licoarea, devenind astfel nemuritoare. Această poveste a originii lor se regăsește îndeosebi în Muntenia și Oltenia, ia o alta o aflăm de la Bogdan Petriceicu Hașdeu:
Despre Iele se povestește că acestea au fost trei surori cărora, murindu-le părinții și rămânând orfane și neprimind de la nimeni ajutor, se rugau în toate zilele la Dumnezeu. (…) Lui Dumnezeu, făcându-i-se milă de ele, le luă și, ducându-le în mijlocul unei păduri, le făcu niște ființe supraumane, nemuritoare. Sădi în inimile lor o veselie nesfârșită și le lăsă acolo, cântând și jucând.
(bonus track) Ielele și comuniștii
Am găsit un articol puțin spus interesant, Dansul ielelor din Plopeni, din 2015, despre un loc în care se păstrează încă o sumedenie de mituri și povești din bătrâni despre aceste făpturi magice. Și nu-l invoc degeaba, pentru că aici am descoperit o explicație fabuloasă a dispariției lor de pe meleagurile noastre. Ei bine, pare-se că ne-au părăsit odată cu venirea comuniștilor și colectivizarea. Nu m-am gândit niciodată că, între toate atrocitățile comunismului, putem înregistra, iată, și pierderea ielelor:
(…) A trecut o muzică pe deasupra casei, ca de heruvimi. Așa dulce era muzica ceea că eu zic că era pentru îngeri. Se-auzeau clopoței ca de căruță de iarnă și un tânguit frumos de vioară. În noaptea aceea, am aflat că ielele există. (…) Erau două femei înalte, „mirese cât casa”, cum le ziceau unii bătrâni. „Anghelinnooo!”, strigau ele, iar eu ascultam și nu le răspundeam. Știam că dacă le răspunzi când te strigă, rămâi fără voce. Ielele au fost la noi, la Plopeni și prin Chirnogeni, cât a fost hora satului, prin ’48- ‘50. După ce s-a înființat CAP-ul și au venit comuniștii, au fugit săracele peste ogoare. Nu le-a mai văzut nimeni.
baba Anghelina Ban – „Dansul ielelor din Plopeni” (stiriactuale.ro)
Mărturii legate de evenimente stranii găsiți în presă cu duiumul, iar în încheiere o să mai fac referire la Pădurea Drocaia, din județul Dolj, renumită pentru ielele care fură bărbați și copii, că până și Ceaușescu s-a speriat. Circulă o legendă acolo, în satul Gogoșul, cum că, în urmă cu foarte mulți ani, un copil, Crețu, a fost crescut de Muma Pădurii după ce părinții lui ar fi fost uciși de o bandă de răufăcători, iar ielele i-ar fi devenit surori. Fiind nemuritoare, i-au dus dorul copilului după ce acesta a crescut, a îmbătrânit și ulterior a murit, iar de atunci, ani la rând, pe acolo dispar misterios tot felul de persoane, încât localnicilor le e frică să se apropie de codru. Nicolae Ceaușescu ar fi vrut să facă un sanatoriu în zonă, datorită aerului curat și apei vindecătoare care izvorăște din pădurea Drocaia, dar ar fi renunțat la idee în momentul în care a aflat legenda, de unde putem observa că nu doar ielelor le era lehamite de comuniști, ci și comuniștilor le era frică de ele. Ei, ăsta da subiect bun de carte sau mai ales de film, în care poți continua să reinventezi cinematografia cu cadre interminabile, punându-ți personajul principal să mănânce vreun sfert de oră o ciorbă, meditând în tot acest timp profund la iele.
Soții Ceaușescu au refuzat să mai vină să vadă locul în ziua în care au aflat că bărbații tineri și chipeși sunt furați de iele în pădure. Secretarul de partid a fost cel care i-a adus la cunoștință lui Nicolae Ceaușescu că în pădure se întâmplă fenomene inexplicabile. Eu le-am spus nepoților mei să se ferească cât pot de mult de locul respectiv. (…) Ielele ies la dans în puterea nopții și de fiecare dată încing hore nebune. Cântă, dansează, iar în urma lor rămâne un cerc și iarba pârjolită.
Iulian Răduț, localnic – „Misterele pădurii Drocaia din județul Dolj” (adevărul.ro)
Duhurile de apă: Înecații și știmele
Dacă vă amintiți din episodul trecut – și dacă nu, o spun din nou aici –, până ca lumea terestră să fie creată nu era decât întuneric și apă – acea apă primordială din care se trage și Apa Sâmbetei și din care Creatorul (Fârtatul) le-a făcut pe toate. Așa că e normal ca cele mai vechi și năprasnice duhuri, cu puteri de neimaginat, să viețuiască aici. Aproape dintotdeauna, în toate culturile, oamenii au crezut că apele sunt populate de spirite malefice și demoni. Mai mult, că apa este o stihie – adică un element de bază al naturii – care își cere mereu jertfa și de aceea ar exista ceva aproape hipnotic care ne-a atras spre ea. Nu există în mitologia lumii apă, curgătoare sau nu, ori chiar fântâni, în care să nu se vorbească despre duhuri rele ce sălășluiesc acolo. Ba chiar există și-o explicație: că fel și fel de diavoli ar locui în adâncuri, tolerați, pentru că ar fi făgăduit apelor că le vor lăsa în fiecare zi măcar un suflet de om. În folclorul nostru vorbim, în mare, despre două tipuri de duhuri acvatice: înecații și îndeosebi știmele.
Înecații
Înecații, ca și strigoii, fac parte din tipologia acelor spirite rele ce rămân pe Pământ să ne prigonească, din cauza nefirească a decesului lor. Ei sunt sufletele celor care au murit prin înecare, după cum le e și numele, sortiți să bântuie locurile pe unde și-au dat ortul popii până la „împlinirea sorocului”, cum se zicea. Pentru a-și găsi liniștea veșnică și a scăpa din bezna apelor, cea mai simplă cale era să-și găsească un înlocuitor. Scufunda și omora pe altul, lăsându-i sufletul în locul său, iar acela, la rându-i, devenea un înecat. Și tot așa, noul înecat căuta o altă victimă care să-i substituie spiritul.
Puterea lor era mare în special la ora la care aceștia s-au înecat. De obicei, la lumina lunii, iau din nou formă umană (dar nu neapărat, căci există cazuri când se pot manifesta și ca păsări, arătându-se ca rațe sau gâște, ademenindu-te să le vânezi). Când apar ca oameni, arată mereu ca fiind în pericol de a se îneca, având și un urlet disperat, care seamănă cu un bocet înfiorător. Dacă ești neinspirat și te arunci în apă să-i salvezi, cam aia a fost… Pentru că imediat te trag în adâncuri și le vei lua astfel locul, cine știe pentru cât timp – un an sau, în alte variante, chiar vreo șapte, asta dacă nu ajungi și tu să-l îneci pe altul. Excepție fac sinucigașii prin înec, care sunt condamnați pare-se chiar și pentru eternitate:
Sufletele celor înecați stau de-a pururi în apele unde, ca vii, și-au pierdut viața pământească, dacă aceasta s-a întâmplat cu voința lor. Dacă însă înecarea se datorește întâmplării, sufletele lor stau acolo sau ies pe-acolo numai un an de la înecare.
„Mitologie Română” (Antoaneta Oltean)
Știma Apei (sau Înecătoarea)
Știma Apei/Apelor este categoric cel mai puternic duh acvatic de la noi și, oricum, printre cele mai crâncene în genere. Este un duh feminin și apare reprezentat ca o femeie înaltă, cu pigment alb-albăstrui, cu păr lung și auriu, îmbrăcată în alb, de multe ori descrisă ca spălând rufe pe marginea unei ape, cerând oamenilor s-o ajute, iar dacă se apropiau de ea, îi îneca. De aceea mai era numită și Înecătoarea sau, în alte culturi, cum e cea franceză, Spălătoreasa, unde și cânta ca să-i ademenească pe oameni. La vechii celți, era considerată un mesager al destinului, prevestind moartea sau războiul, putând fi văzută ca spălând hainele celor care urmau să piară în luptă.
La noi, principala ipoteză e că știmele s-ar trage din femeile care au îndrăznit să spele duminica și își fac apariția la ora la care acestea au spălat, când erau în viață. În primul episod despre mitologie, am analizat și zilele săptămânii, iar dacă vă amintiți, duminica este considerată cea mai fastă și importantă zi a săptămânii, fiind reprezentată de o fecioară care ar locui dincolo de Apa Sâmbetei, în păduri neumblate de oameni, și purtând veșminte albe. Este nerecomandat ca în ziua ei să se muncească, să se descânte sau să se realizeze practice magice. Și v-am spus că aceste datini și credințe ghidau ferm întreg universul nostru arhaic. N-ar fi de mirare deci ca, nerespectând rânduielile, unele femei să ajungă știme – mai ales că observăm și asemănarea dintre Zâna Duminicii și știme, ceea ce nu poate fi chiar o coincidență. Știmele nu apar doar spălând haine, ci uneori lovind trupurile unor copii morți și nebotezați – adică ale moroilor. Nici asta n-ar fi de mirare, căci pe Apa Sâmbetei doar călătoreau sufletele, pentru a ajunge la Sorbul Mărilor, spre lumea de apoi. Așadar legăturile Știmei Apelor cu spiritele sunt extrem de puternice și forțele ei inimaginabile.
Se spune din bătrâni că știma cere un cap de om în fiecare zi și, oricum ar fi, îl și obține. Spre deosebire de înecați, ea nu stă într-un singur loc, ci călătorește pe toate apele, cu o viteză nemaiîntâlnită, în lacuri, iazuri, vâltori, pâraie și râuri. Când cresc apele, se zice, iese Știma înainte și îneacă tot. Atunci ia câte capete de oameni vrea și se potolește un timp, așezându-se pe fundul iazurilor. Când e secetă și apele scad, se înfurie și cere un cap de om. O altă putere de-a ei este de a năluci prin căldură, provocând insolație. Astfel stârnește în om o poftă incredibilă de a se arunca în apă, acțiune care îi va fi, evident, fatală. E de ajuns numai ca cineva să atingă apa în preajma știmei și acela va muri pe loc.
Știma Apei sau Înecătoarea e de statură înaltă, trasă și albă la față, iar la trup rece, ca un sloi de gheață, fiindcă petrece numai în apă; are păr lung până în pământ, galben și strălucitor ca aurul, piepți mari, astfel că de multe ori trebuie să-i deie pe spate; e îmbrobodită cu un ștergar alb și îmbrăcată într-o cămeșe asemenea albă și cu altițe, care îi ajunge până la glezne. Ea are și copii, numiți Oameni de Apă. (…) Adeseori Știma Apei se poate foarte lesne cunoaște prin aceea că, mergând, curge după dânsa apă.
„Mitologie Română” (Antoaneta Oltean)
Duhurile pădurilor: Muma Pădurii și Pădureana
Spiritele pădurilor sunt dintre cele mai vechi în care oamenii primitivi au crezut, fiind un rezultat al gândirii animiste.
Animism = formă primitivă de religie constând în credința în spirite și în existența unor duhuri ale obiectelor, ale plantelor, ale vietăților etc; personificare a forțelor și a fenomenelor naturii.
Pe atunci, lumea era populată de o sumedenie de ființe supranaturale, mai mult sau mai puțin binevoitoare, cărora li se atribuia cam tot ceea ce se petrecea în natură, fiind cauza nenorocirilor, bolilor, chiar și a morții. Spaima în fața pădurii venea în special de la oamenii de la câmpie, îngroziți de universul necunoscut vegetal. În zonele silvestre, unde pădurea era mediul obișnuit de viață al omului, spiritele existau mai mult cu specific patronal decât ca aparținând maleficului. Patronal, adică cu rol protector – al pădurii sau al vânatului. La fel ca și apa, pădurea era considerată în vremuri îndepărtate și ea un soi de portal spre lumea de dincolo, pentru că pe aici bântuiau strigoii sau sufletele celor care avuseseră parte de o moarte nenaturală, căci satele omenești, după cum am spus și la începutul episodului, erau destul de bine protejate la nivel spiritual.
Se credea că cele mai răzbunătoare duhuri erau acelea ale oamenilor omorâți în pădure, cu care dacă dădeai nas în nas, nu prea aveai șanse de izbândă. La fel ca și la înecați, există destule legende care arată că strigoii se puteau sustrage blestemului dacă lăsau în pădure în locul lor un alt spirit, deci dacă reușeau să atace și să ucidă pe cineva. Așadar, poveștile legate de duhurile crunte ale codrilor sunt nenumărate, dar astăzi o să mă axez pe un personaj simbol al acestora, cu puteri nemaivăzute, un monstru în adevăratul sens al cuvântului, și anume Muma Pădurii.
Muma Pădurii
Muma Pădurii era o fiară, în genere cu o alcătuire lemnoasă sau semi-lemnoasă, de multe ori fiind descrisă ca având trupul format dintr-un copac cioturos, mâinile ca niște crăci uscate, șuvițele de păr atârnându-i ca niște șerpi. Alteori este o babă uriașă, neagră și foarte urâtă, înaltă cât casa, cu corpul păros, cu un păr lung, ca o claie de fân, până la călcâie, o gură imensă, cu dinții ca lopețile, cu unghiile ca furcile și cu copite de cal la picioare. Umbla bocind prin pădure. Mai este întâlnită și cu chip de călugăriță sau pe jumătate o femeie monstru, pe jumătate trunchi de copac, sau jumătate femeie, jumătate bărbat, ori chiar neavând o formă fixă, ci metamorfozându-se în funcție de context, schimbându-și atât înfățișarea cât și înălțimea. Însă oricum ar fi fost, imaginea ei te speria atât de tare că puteai să mori numai din spaima de a fi zărit-o.
Ea cunoaște toți copacii din pădure, îi îngrijește de când sunt mici. Se zice chiar că-i alăptează, dându-le piept, ca la copiii oamenilor. Îi dojenește, dacă cresc strâmbi, le pune nume și, când se supără pe vreunul, îl blestemă să fie tăiat sau trăsnit (…) Pe oameni nu-i poate suferi. Când îi găsește rătăciți prin pădure îi înspăimântă de rămân pociți sau chiar mor.
„Mitologie Română” (Antoaneta Oltean)
Rolul ei principal este acela de protectoare a codrului, arătându-se atunci când se făceau tăieri peste măsură. Tare nevoie am mai avea acum de prezența ei. Când copacii tăiați cădeau peste oameni și-i omorau se spunea că fuseseră pedepsiți de Muma Pădurii. Îi pedepsea de asemenea și pe aceia care intrau cu gânduri rele sau care făceau stricăciuni, aruncând asupra lor cu lemne, frângându-le mâinile, carele, scoțându-le roțile de la căruțe, sucindu-le securile cât să se taie singuri șamd.
Este cunoscută și pentru faptul că era carnivoră, hrănindu-se cu carne de om. Și mai rău de atât, nu stătea doar prin locurile ei, ci ataca inclusiv comunitățile oamenilor, pentru a le răpi copiii, cărora le fura somnul, pentru a îl da propriilor ei copii, făcuți cu Moșul Pădurii. Copiii ei o necăjeau mereu și de aceea voia să-i liniștească. Se spunea că fura copiii frumoși și cuminți și că lăsa în locul lor copii de-ai ei, piperniciți, urâți și plângăcioși.
Muma Pădurii are copii liniștiți, care dorm, căci dânsa fură somnul copiilor oamenilor și-l dă copiiilor săi. Dacă nu le-ar aduce somn străin, copiii ei ar fi nesuferiți.
„Mitologie Română” (Antoaneta Oltean)
Pentru a feri pruncii de a nu fi furați, existau diverse obiceiuri: se lega la unul dintre capetele fașei plodului un obiect de fier (cuțit, ac sau cui), credința fiind că fierul îndepărtează spiritele rele. La fel, se punea un obiect de fier lângă leagănul copilului sau o mătură și se presăra cu tărâțe sau jăratic. Dar mai folositoare erau descântecele. Iată un exemplu, unde era nevoie de o mătură, un foc aprins, un topor și o oală cu apă. Trebuia să te așezi pe pragul casei, să te uiți la un pom și să spui astfel:
Muma Pădurii, Tatăl Pădurii, ceartă-ți câinii tăi, cățelele tale, caii tăi, telegarii tăi, armăsarii tăi, zmeii tăi, zmeoaicele tale, să nu vie la (nume) să-l zdrobească, să-l zdruncinească, din somn să mi-l deștepteze, că eu cu focul te-oi arde, cu mătura te-oi mătura, cu apa te-oi îneca, cu toporul te-oi tăia!
„Mitologie Română” (Antoaneta Oltean)
Când spuneai „cu focul te-oi arde”, aruncai cu jar pe jos, când spuneai cu „mătura te-oi mătura”, atingeai cu ea pardoseala șamd. Mai mult, tot pentru a le da copiilor ei de mâncare sau chiar pentru ea însăși, dacă trecea prin ograda ta, lua laptele vacilor, recolta șamd.
Vâlva Pădurii
Foarte asemănătoare cu Muma Pădurii este Vâlva Pădurii, tot un duh al pădurii, dar care locuiește numai în codrii bătrâni, unde poate fi auzită cântând. La fel, ea este protectoarea vegetației, iar dacă un copac din codrul ei este tăiat, atunci plânge și vine spre oameni să-i sperie și să-i omoare. Altfel, nu are treabă cu noi. Este reprezentată ca o femeie înaltă, păroasă, cu păr foarte lung și cu un glas duios, aproape de cel al ielelor. Îi mai sunt atribuite și legături sexuale cu oamenii, se pare că dacă ești bărbat și ai dat de vâlvă, poți scăpa repede cu un favor sexual.
Vâlva-i o femeie ’naltă, aproape cât on brad și c-on păr până jos (…) îi on fel de duh sălbatic. Dacă te cheamă la ea, poți să meri, să nu-ț’ face nimnica. Da’ când uiește, să nu-i răspunz’, că-ț’ ia graiul. Nu mai vorbești până-i lumea, că-ț’ leagă graiul. Și nu ți-l mai dă. Că se duce cu el.
„Mitologie Română” (Antoaneta Oltean)
Pădureana
Ei bine, dacă episodul anterior l-am încheiat cu eroticul și perversul Zburător, acest Incubus românesc care apărea noaptea în cămările fetelor și le viola până aproape că mureau, o să închei de data asta cu un fel de zburătoare, un Succubus autohton, tot duh al codrilor și anume Fata Pădurii sau Pădureana.
Istoricul ei este ambiguu. În Maramureș, de exemplu, se vorbește despre o fată frumoasă care s-ar fi rătăcit în pădure. A întâlnit un bărbat care a promis că o ajută să-și găsească drumul înapoi, însă acesta a profitat de ea, a cufundat-o și mai mult în pădure, unde a abuzat de aceasta. Legenda spune că fata și-a pierdut mințile și s-a transformat într-un soi de demon, de unde putem trage concluzia că probabil indivizul a și omorât-o după ce și-a terminat treaba cu ea, iar spiritul ei puternic a rămas pe Pământ să se răzbune. Alte povești spun că ar fi chiar fiica Mumei Pădurii și a bărbatului ei, Moșul Pădurii sau Pădureanul. Datorită puterilor ei și a acțiunilor de răzbunare asupra bărbaților, după cum vom vedea, ambele variante par să aibă un sens.
Este descrisă uneori ca fiind o femeie de culoare neagră, cu păr lung până la pământ, despletit, asemănător cu mușchiul brazilor, pe care îl piaptănă foarte des, picioarele ca suveica și prevăzute cu copite. Când se deplasează, stârnește un vânt puternic în jurul ei. În alte legende, Pădureana are multe asemănări cu Ielele, datorită cântecul ei minunat și chiar al fizicului de zână irezistibilă. Ba este pomenită ca fiind extrem de urâtă, ba incredibil de frumoasă, când, în bătaia lunii, poate deveni chiar aurie, mergând spre un arhetip de-a dreptul angelic. Alții zic că ea pare irezistibilă doar în ochii celui pe care vrea să-l posede. Puterea cea mai mare a Fetei Pădurii este tocmai această metamorfozare a ei, dintr-un monstru hidos într-o nimfă care ia efectiv mințile bărbaților, pe care apoi îi violează până aproape că-și dau duhul sau chiar până îi epuizează și apoi le mănâncă inimile, cum spun alte legende.
Frecvent în legătură cu ea apare motivul răpitului tinerilor care sunt forțați să întrețină relații sexuale cu ea. Putea lua chiar chipul iubitei bărbatului / băiatului respectiv, dacă acesta era îndrăgostit de o persoană. Dar sexul cu ea nu era chiar o plăcere, se spune, pentru că era ca o posedare demonică. Nu există detalii concrete, dar se vorbește despre chinuri groaznice, umilințe, ceva oricum terifiant care duce victima mai mult în zona unui sclav sexual, lipsit de orice vlagă în fața ei. Iar dacă e să luăm prima variantă a legendei, în care ea a devenit un duh puternic din cauza faptului că a fost violată și omorâtă, este clar că forța ei de seducere totală nu este folosită în scopuri de plăcere, ci de tortură și răzbunare. Așa că nu este vorba despre o partidă de sex în care, cum se zice, ți-au sărit creierii, ci de una atât de traumatizantă că nu mai ești același om toată viața, asta dacă scapi din ghearele ei întreg sau pe-aproape. Și mai mult, dacă avea chef, putea să te posede toată viață și să abuzeze de tine când și cum dorea, după cum este și această relatare:
La noi în sat, a fost un om care a trăit cu Fata Pădurii. (…) Când se făcea întuneric, Fata Pădurii era la geam la el și era musai să iasă afară. Și până ce a murit omul numai de ea nu s-a mai lăsat. El se gândea la drăguță și Fata Pădurii se făcea în forma drăguței lui.
Acestea au fost deci, din selecția mea, cele mai terifiante și puternice duhuri ale aerului, apelor și pădurilor din mitologia noastră. Desigur, nu sunt singurele, iar dacă vreți să aprofundați subiectul, vă recomand cu căldură cărțile Antoanetei Olteanu, îndeosebi trilogia Mitologia Română, al cărei al doilea volum tratează lumea demonilor și universul fricilor.