Rock „sub seceră și ciocan” sau istoria muzicii rock în comunism, din anii ’60 până în 1989

Faptul că muzica rock e privită (încă) în secolul XXI de unii ca o muzică degradantă sau mergând chiar până la a primi „atributul” de satanistă, nu vine de ieri sau alaltăieri, de la vreun clip dark sau vreo trupă care în cine știe ce versuri și-a declarat iubirea pentru necuratul. Ar părea să existe, într-adevăr, o oroare în istoria rock-ului de la noi, mai exact din 1993, când la un concert de la Arad, o formație numită Abator a sacrificat o pisică în timpul unui recital – și nici știrea aia nu se știe cam cât de exagerată a fost. Și tot în 1993, Evenimentul Zilei, care avea titluri senzaționale (cum a fost celebra găină care a născut pui vii, la Pașcani) a scris despre un grup de rockări (de la Prosectura), care se adunau noaptea în cimitirul din Ploiești, la mormântul fostului primar interbelic Constantin Brezeanu, pentru a-l profana și citi texte satanice. Ei bine, hai să aflăm de unde vin aceste exagerări și anomalii de-a dreptul, încât până și la tragedia de la Colectiv, din 2015, au apărut o sumedenie de voci (unele chiar cu ceva autoritate) care au acuzat atât trupa Goodbye to Gravity, cât și fanii lor, de practici necuviincioase.

Muzica rock are o istorie aparte în țările fost comuniste în special și a reprezentat de foarte multe ori un inamic al politicilor totalitare. Puțini mai știu azi (sau brusc sunt loviți de o amnezie cu iz nostalgic) că generații întregi au fost reduse la tăcere prin cenzură, iar propaganda de partid și-a făcut treaba cu brio, spălând pe creier masele și arătându-le repetat un vrăjmaș fix acolo unde se vorbea despre libertate, gândire critică și alte noțiuni deranjante pentru putere, având repercusiuni triste, iată, și până astăzi. Pentru că, nu-i așa?, lumina venea dinspre Est, iar „întunericul” și decadența spiritului uman întotdeauna din Vest. Arta a fost dintotdeauna o victimă colaterală a regimurilor opresive.

Rock-ul, jazz-ul sau folk-ul și toate subgenurile acestora, vom vedea, au fost pe lista neagră a sistemului comunist din România. Așa că astăzi vreau să vă port într-o călătorie a istoriei rock-ului românesc și totodată o istorie cruntă a cenzurii îndreptate împotriva lui, care l-a dus chiar înspre mutilare – mutilare artistică și creativă, în cele mai multe din cazuri. Vă voi arăta inclusiv istoria voit ștearsă a rock-ului românesc, pe care n-o s-o mai putem auzi niciodată, dar care a existat. Am avut și rock psihedelic, am avut rock îmbinat cu operă sau instrumentiști de talie mondială, care ar fi avut enorm de multe de arătat, numai că foarte multe au dispărut, pentru că toate canalele de promovare erau controlate de sistem. Vom afla de ce rock-ul este foarte mult influențat de folclor – pentru că a fost uneori singura lui șansă de a rezista – sau de ce unele dintre cele mai marcante trupe se trag în mare parte dintr-o singură zonă a țării noastre. Vă invit deci să ne îmbarcăm într-o călătorie încâlcită, cu eroi și trădători, cu povești uimitoare sau șocante, de la primele acorduri de chitară electrică până la eliberarea venită odată cu Revoluția din ’89. Iar la sfârșit probabil vom înțelege mult mai clar de unde vine aversiunea unora față de acest gen muzical care în alte părți nu doar că e iubit, dar a schimbat generații întregi.

Și o să fac o precizare din capul locului, ca să nu avem certuri ulterioare. N-o să pot menționa toate componențele bandurilor la care voi face referire și nici totalitatea trupelor de rock care au existat de-a lungul acestor trei decenii, pentru că asta ar însemna un documentar-serial de ore întregi. Voi lua strict momentele cheie ale fenomenului rock de la noi, așa cum le-am văzut eu, formațiile reprezentative, fără a mă ocupa în paralel și de vreo analiză politică în cadrul acestei incursiuni în trecutul nostru nu foarte îndepărtat.

 

 

The Gray 60s

Contextului anilor ’60 nu era unul foarte plăcut în România, iar ideea de bază, după cum am menționat-o mai devreme, era simplă: Est Vs. Vest. Dacă nu erai de acord și nu te supuneai, îți riscai libertatea și chiar viața. Auzeai la radio în perioada aceea, pe lângă piese folcloristice festive și șlagăre mobilizatoare (Macarale, coloana sonoră a anului 1961), cum occidentalii și decadenții capitaliști se îmbată sau se droghează cu Coca Cola – și nu, nu e o exagerare, a făcut parte din propaganda anti-vest europeană și anti-americană de atunci. Sub lozinca „Promovarea culturii în rândul maselor”, pentru a exclude posibilitatea ascultării de radio occidentale – căci acolo era sursa răului – autoritățile inventaseră așa-numita „bandă Est”, astfel că aparatele de radio produse în România erau modificate sau concepute special astfel încât să prindă doar posturile de radio autohtone și cele din țările prietene din lagărul socialist, restul fiind bruiate din plin. Singurii care au avut cât de cât acces la posturi străine au fost cei din Vestul țării și nu întâmplător de acolo s-au născut ulterior unele dintre cele mai marcante trupe de rock românești. În materie de rock, după cum vedea, Banatul chiar îi fruncea. Până pe la mijlocul anilor ’60, printre puținele emisiuni unde mai puteai auzi muzică și de pe alte meleaguri era Din muzica popoarelor. Acolo, pe lângă folclorul rus sau chinez, redactorii mai scăpau și câte un country, jazz sau blues. Și mai erau și programele instrumentale, acolo unde apăreau formațiile de estradă, care încercau nițel jazz și rock, însă fără versuri.

Regimul comunist din România a interzis jazz-ul ca gen artistic, termenul de jazz a fost cenzurat în presă, la radio, la televiziune, pe etichetele discurilor, jazz-ul aducând celor care se încumetau să-l asculte la posturi de radio străine ori să-și procure discuri din țările occidentale necazuri destul de mari. (…) Totuși, în marile restaurante din București se cânta jazz, la radio se difuza jazz, foarte multe piese de muzică ușoară, atât românești cât și străine, erau cântate cu swing, conțineau solo-uri improvizate. E adevărat însă, nu era permis jazz-ul cu text, mai ales în limba engleză.

Alex Vasiliu – realizator de emisiuni de jazz la TVR Iași

Jancsi Korossy a fost primul jazzman român care a făcut un fel de fusion jazz, debutând discografic chiar în 1960, iar după cinci ani colaborând la un album cu bateristul Bob Iosifescu și contrabasistul Johnny Răducanu. Acest trio va fi și primul combo de jazz românesc cu parcurs internațional. Discografia lui va ajunge la nu mai puțin de 16 albume, o raritate. Dar, pentru că emigrează în 1969 în SUA, numele lui (ca și al multora de atunci) va fi dat uitării. Va continua să compună în afară, lucrând cu artiști de talie mondială și va primi în 1975 chiar de la președintele american Jimmy Carter distincția de Lieutenant Governors Award of Excellence pentru merite culturale deosebite în jazz.

Pianistul Eugen Ciceu a ales și el calea emigrării. Interesat de jazz, este exmatriculat de la Conservatorul din București împreună cu alți colegi în 1960, iar în ’62 ajunge ilegal în Berlinul de Vest. Se stabilește în Elveția și, sub numele de scenă Eugen Cicero, devine unul dintre cei mai importanți pianiști de jazz europeni.

Cunoscut mai mult în Franța decât la noi, Vladimir Cosma, absolvent al Conservatorului din București, ajunge în 1963 la Paris, unde-și continuă studiile. Este poate cel mai titrat compozitor român, fiind Cavaler al Ordinului Național al Legiunii de Onoare din Franța, primind de-a lungul timpului mai multe discuri de aur și de platină și nu în ultimul rând Premiul Henri Langlois al Cinematicii Franceze.

Un alt nume de căpătâi a fost Richard Oschanitzky, care a scris sute de aranjamente și orchestrații, a compus jazz cameral și simfonic, muzică pentru teatru și film și a susținut nenumărate recitaluri în România și alte țări socialiste. Moare neașteptat în 1979, la doar 40 de ani, iar o mare parte din înregistrările sale vor fi redate publicului larg abia după 1990.

Desigur, au mai fost și alții, mulți alții, majoritatea emigrând în afară și obținând succese răsunătoare, de care România a fost privată, pentru că a „preferat” izolarea culturală. Dar nu biografiile lor mă interesează în mod deosebit și nici istoria jazz-ului, care ar putea fi subiectul unui cu totul alt episod, ci important mi s-a părut aici să realizăm contextul muzical al începutului anilor ’60, când jazzul și, imediat, „feciorașul” său, beat-ul (cunoscut mai apoi ca rock), aveau, iată, „pui” zdraveni și instrumentiști desăvârșiți. Putem doar să ne imaginăm ce combo-uri și trupe s-ar fi format într-o Românie liberă, în care intelectualitatea și artiștii de toate felurile nu alegeau fie calea emigrării, fie erau exterminați în închisorile comuniste sau duși să-și dea ortul popii pe la cine știe ce canal.

 

Momentul The Young Ones

Chiar și așa, rock-ul n-a putut fi ținut în frâu și s-a impus. Iar totul a început pare-se de la… un film! De la un film și o altă conjunctură favorabilă: așa numitele Joi ale Tineretului, care au creat un cadru excelent pentru formarea primelor „orchestre muzicale” de amatori. Luând modelul poporului rus, fiecare școală, facultate sau uzină trebuia să aibă un club în care să țină seri dansante. Iar cum un magnetofon și un sistem de sonorizare oricât de rudimentar costa destul de mult, a fost mai simplu pentru activiștii care organizau astfel de acțiuni să găsească prin școli și întreprinderi tineri dispuși să cânte, fără plată, că doar era o muncă patriotică. Bașca, tinerii ăștia mai aveau parte și de o minimă notorietate, iar avantajul cel mai mare al celor care cântau în aceste așa-zise trupe era acela că se puteau fofila de la acțiunile specifice perioadei: curățenia la locul de muncă, măturatul străzilor, strânsul recoltei, acțiunile de pe șantierele patriei șamd. Invocau faptul că aveau repetiții și erau scutiți. În plus, primeau felicitări și strângeri de mână de la secretarul organizației UTC (Uniunea Tineretului Comunist), și apoi, mai erau și diferitele concursuri muzicale regionale, ulterior naționale, un bun prilej pentru a chiuli motivat de la cursuri sau chiar de la serviciu. Joia Tineretului a început inițial în zilele de joi, după cum îi e și numele, dar la fel se numeau și serile de dans de vineri, sâmbătă sau duminică.

Și-acum, pe fondul acestei „mișcări” (cu cluburi și cântăreți amatori), vine filmul. În 1958, armata rusă se retrăsese de pe teritoriul României, iar din vara lui ’62, după vizita lui Hrușciov la București, unele lucruri au început să se mai relaxeze, măcar în aparență. Lecțiile de limbă rusă dispar de la radio, la fel și în multe din programele școlare, și inclusiv cinematografele noastre se aerisesc de producțiile rusești, care până atunci împânzeau toate afișele. Și uite așa își face loc, subtil, filmul britanic The Young Ones (Tinerii), o producție de altfel banală și modestă, dar care pornește, în opinia multor istorici și jurnaliști, bulgărele rock-ului românesc. Prezența lui Cliff Richard și a formației The Shadows a creat nu doar o legătură directă cu muzica occidentală pentru publicul larg, dar a generat și o adevărată isterie.

Dacă o să stați de vorbă cu orice individ care s-a apucat de cântat în anii ’60, o să constatați că mai păstrează încă în memorie, chiar și acum, scene întregi din acea peliculă, văzută probabil de zeci de ori, în ciuda cozilor interminabile de la casele de bilete. Premierea a avut loc pe 17 decembrie 1962, la cinematograful București. Datorită marii afluențe de spectatori, îndeosebi adolescenți, elevi și studenți, filmul va fi programat imediat și în alte cinematografe, rulând cu sălile arhipline până pe 4 august 1963. Pe 21 ianuarie 1968 va fi difuzat și la televizor.

Nelu Stratone, autorul cărții „Rock sub seceră și Ciocan”

Impactul filmului avea să determine foarte mulți adolescenți să-și înființeze, cum se numeau atunci, formații vocal-instrumentale, care, în următorii doi-trei ani, apar ca ciupercile. Unele cu o activitate meritorie, altele simple apariții fulgerătoare. Și aici putem consemna cele dintâi semne ale muzicii rock în România. Printre primele formații apărute au fost: Sfinții (devenită ulterior Phoenix), Uranus, Fuscher, Sigma, Terra Six sau Clasicii în Timișoara; Pioneers (devenită Olympic 64), Cometele, Sfinx, Entuziaștii, Sincron, Andantino, Stelele 23 (cunoscută apoi ca Savoy) în București; Stelele și Cascada la Lugoj; Orfeu, Odeon, Tinerii, dar mai ales Carusel, la Arad; Lotus în Râmnicu Vâlcea; Electron, Taifun sau Saturn în Cluj; Meteor și Gaudeamus la Iași; Litoral în Ploiești; Euxin în Constanța. Aceștia au fost adevărații pionieri ai mișcării rock din România. Bineînțeles, este greu de apreciat acum, după atâția ani, valoarea multora dintre aceste formații, mai ales în lipsa unor înregistrări de orice fel, dar trebuie remarcat entuziasmul mișcării. La orice cântare, cluburile studențești sau muncitorești, precum și terasele sau restaurantele din orașe, cele de pe litoral sau de la munte, erau arhipline. Dotarea tehnică era însă cam… dezastruoasă. Amplificarea se făcea de cele mai multe ori printr-un magnetofon Tesla – Sonet Duo, chitările erau de „construcție” proprie sau comandate la diverși „meșteri”, după modelul celor din film, tobele erau luate de la organizațiile de pionieri sau de la fanfare, iar în cazul în care un club era cât de cât dotat, mai puteai găsi câte-un pian, un saxofon, un clarinet, niște viori. Așa că începutul anilor ’60 îl putem defini mai degrabă ca o serie de încercări de muzică rock.

Reacția la apariția primelor tentative de rock? Iată o mostră:

Muzica pe scândură. Sau chitară. Dar tot un fel de scândură. Plată. Asemănătoare cu acelea pe care gospodinele calcă pantalonii soților lor. Pe aceste scânduri, cu strune, foarte des se calcă muzica. În picioare. Deși coardele sunt zdrăngănite cu mâna…

Alecu Popovici într-un editorial de-al vremii

Cele mai multe din aceste prime trupe, care au avut și statut profesionist, adică acelea care luau atestatele O.S.T.A. (din partea Oficiului de Stat pentru Turnee Artistice), au cântat în mare parte sau exclusiv cover-uri, fiind interesate să obțină contracte în special la restaurante de lux și mai ales în străinătate. De cele mai multe ori, ajungeau să îi acompanieze pe soliștii de muzică ușoară în spectacolele și turneele teatrelor de revistă și asta le aducea destui bani cât să nu fie atât de tare interesați de compoziție. Componențele erau și ele sezoniere, învârtindu-se în jurul unuia sau a mai multor muzicieni care prezentau credibilitate în fața tovarășilor, pentru că aceștia te puteau scoate din țară luându-te într-un turneu în Occident. De altfel, mulți muzicieni din primele valuri cu atestate O.S.T.A. au ales calea exilului, astfel că activitatea muzicală a multora dintre ei a rămas total necunoscută, din păcate.

Începând de prin 1964, apare și posibilitatea de a petrece o vară întreagă pe litoral, cântând la unul dintre numeroasele restaurante din stațiuni. Era o perioadă în care litoralul românesc era asaltat de turiști, așa că Ministerul Turismului s-a gândit că ar da bine dacă, pe lângă porția obligatorie de muzică populară, le-am oferi străinilor și nițel swing, twist sau beat, așa că șefii de cârciumioare au plecat în căutare de trupe. Acest fenomen, care astăzi ar părea degradant pentru un muzician din sfera rock-ului adevărat, a făcut mult bine de fapt. Pentru că membrii formațiilor aveau pentru prima dată posibilitatea să repete și să cânte împreună o vară întreagă, de aici rezultând acumulări cantitative și calitative importante. În plus, faptul că o mare parte dintre turiști veneau din Occident, le oferea muzicienilor posibilitatea de a obține discuri originale, reviste cu partituri și texte de melodii sau chiar aparatură muzicală.

Marea majoritate a formațiilor din acei ani mergeau pe litoral deoarece acesta le oferea posibilitatea petrecerii unei vacanțe gratuite de trei-patru luni și, cum toți eram elevi sau studenți, îți dai seama ce bucurie era pentru noi. Pe lângă aceasta mai apărea avantajul cântărilor. Aveam trei concerte pe săptămână, ceea ce ducea la rodarea repertoriului și creșterea valorii trupei. Cântam la Miorița, în Mamaia, și programul începea la ora zece seara, când terasa era arhiplină. Show-ul nostru ținea toată noaptea și avea elemente surpriză. Eu mă băgam sub orgă și cântam de acolo, Mugur îl lua în spate pe Liviu, care făcea un solo de bas, Fane bătea în frapiere și, la momentul culminant, Liviu lovea cu piciorul un scaun care se rupea în bucăți. (…) După câteva zile ne cheamă șeful de unitate, care ne spune că el nu are decât 150 de scaune în inventar și dacă noi rupem câte-un scaun în fiecare zi, ni-l va imputa. Abia atunci i-am explicat că rupeam de fapt de fiecare dată același scaun, pe care apoi îl reconstituiam. (…) Banii câștigați, 50 de lei pe seară, îi adunam pentru a putea să ne cumpărăm instrumente, care costau o grămadă de bani.

Mircea Drăgan (Mondial)

Odată terminată vara, trebuia să te trezești din visare. Nu mai aveai voie să cânți într-o altă limbă decât în română. Așa că lui Dorin Liviu Zaharia (unul dintre fondatorii Olympic 64, după cum vom vedea), apoi și altora, le-au venit ideea unor texte fonetice, în care nu prea contau cuvintele, important fiind ca frazarea să semene cât mai mult cu cea din textul original. În acest fel, unii au riscat și au continuat să cânte în limba engleză, iar dacă cineva îi lua la rost, îi prezentau un text românesc. The Yellow Submarine, de exemplu, devenise Nea Mărin din Severin.

 

Oficializarea rock-ului

În 1965, încă în „epoca de piatră” a rock-ului românesc, moare Gheorghiu Dej și își face apariția în scenă „bravul” Nicolae Ceaușescu. Urmează cinci-șase ani de așa-zise deschideri și relaxări atât culturale, cât și economice și sociale. Repet, nu discut contextul politic (unde opiniile cu siguranță pot fi împărțite), ci mă interesează strict universul muzical de la noi, care în perioada asta va fi ceva mai „liber”. Acum încep să apară și primele compoziții autohtone. La sugestia și sub supravegherea atentă a sistemului, se creează o modă a prelucrărilor populare. Dădea destul de bine și la publicul care nu era familiarizat cu ce se cânta pe dincolo, dar poate cel mai important lucru este că se putea în sfârșit vorbi oficial despre rock, deși încă sub sintagma de „muzică pop”. Termenii de „beat” și ulterior de „rock” sunt îngăduiți abia prin anii ’70. Irelevantă categorisirea.

Trupele au acum posibilitatea să iasă din underground, să apară la radio și pe TV, în concerte și festivaluri tot mai numeroase, deci să intre în conștiința publicului. Să existe cu adevărat, fie că aveau sau nu titulatura de „rock”. Formația Sincron, de exemplu, se bucură de o atenție specială pe TV, iar până prin ’70-’71 va fi trupa care va apărea cel mai des, având chiar emisiuni dedicate, unde au cântat și alături de Anda Călugăreanu. Alte formații prezente pe micul ecran de atunci au fost Tinerii, Ritmul, Andantino, Venus, Coral, Roșu și Negru, Phoenix, Romanticii ș.a. De asemenea, a apărut atunci și emisiunea-concurs Microrama TV, unde formațiile se înfruntau, două câte două, în sistem eliminatoriu. Printre primii câștigători s-au aflat Chromatic Group, Sfinx sau Cristal. Alte concursuri ce au permis difuzarea formațiilor de rock la televiziune au fost Căprioara de Aur (din 1968) sau Chitara de Aur (la începutul lui ’69, cu un concert transmis din Sala Palatului, la care au participat Mondial, Sincron și Olympic 64).

Din iunie 1967, Cornel Chiriac și Geo Limbășanu încep realizarea emisiunii radio Metronom, care-și propunea, pe lângă prezentarea noutăților muzicale ale momentului, promovarea intensă a rock-ului autohton. Cornel Chiriac avea să aducă în studiouri zeci de trupe de rock și jazz din București și din țară, fiind primul promotor autentic al unor nume care vor deveni legendare. Omniprezent la festivalurile de creație studențească, Cornel Chiriac avea să difuzeze în primul rând muzică de calitate, care se afla în avangardă sau pe cea care ținea pasul cu rockul mondial, refuzând sistematic să difuzeze trupele „cuminți”, adică pe cele care făcuseră compromisuri cu puterea politică. Din nefericire, „nebunia” sa avea să deranjeze autoritățile, astfel că începe să fie șicanat constant atât de conducerea radioului, cât și de Securitate, care avea să-i aducă sfârșitul tragic.

Cornel (Chiriac) și Geo Limbășanu introduseseră într-una dintre emisiunile lor melodia lui Serge Gainsbourg, Je T’aime… Moi Non Plus. La vizionare, ocazie cu care se dădea „bunul de difuzare”, responsabilul „cap limpede” le-a spus celor doi să scoată melodia, care era considerată la vremea aceea drept erotică și decadentă. Din spirit de frondă, cei doi n-au scos melodia și aceasta a fost difuzată pe post. Asta i-a costat pe cei doi o suspendare de două săptămâni și o critică tovărășească într-o ședință deschisă de partid.

Mircea Udrescu – „Metronom: o emisiune de Cornel Chiriac”

Cât despre începuturile cenzurii, iată ce spunea Béla Kamocsa, membru fondator Phoenix și Bega Blues Band, în cartea sa, Blues de Timișoara – o autobiografie:

Autoritățile înțelegeau că interdicția nu reprezenta adevărata soluție. Ar fi apărut alții în locul nostru sau ar fi incitat și mai mult tineretul. Tactica lor, cel puțin de atunci – deși nu sunt convins că aveau o tactică clar definită, ci poate că doar acționau instinctual – era să te țină sub control. Te cenzurau pe ici, pe colo, câteodată mai ferm, alteori mai blajin și, foarte important, dându-ți explicații evazive. (…) Mă amuză când aud și azi, la televizor, oameni care vorbesc despre cât de tâmpiți erau cenzorii. Eu zic că, cu cât erau mai tâmpiți – în sensul de arbitrari și imprevizibili –, cu atât erau mai eficienți.

Iată și o altă mărturie, care ne arăta cum stăteau lucrurile mai concret, de la Ilie Stepan, liderul formației timișorene Pro Musica:

Cenzura era de trei tipuri: de spectacol, de radio-TV și cenzura Electrecord. Cea de spectacol era cea mai ușoară. Cel mult, trupa era suspendată dacă se întâmpla ceva. Și noi am fost avertizați, cartonașe galbene am luat multe. A doua fază era în cazul înregistrărilor de la radio și TV. Dacă i se părea ceva suspect cuiva, dădea un telefon și de a doua zi piesa nu mai apărea. Se ștergea banda audio sau video. Cea mai năprasnică era însă cenzura de la Electrecord. Pentru că dacă scăpa ceva considerat subversiv, împotriva regimului, și se editau 10.000 de discuri, alea se vindeau, nu mai puteau fi recuperate. Era un pericol major. Așa că acolo era cenzura cea mai severă.

Prima înfruntare mai serioasă a trupelor românești are loc la Iași, în aprilie 1968, la Festivalul Creației Studențești, acolo unde Phoenix reușește să obțină Marele premiu și Premiul Metronom pentru Compoziție, acordat de Cornel Chiriac, care reprezenta în juriu Radioteleviziunea Română, premiu care consta într-un spațiu de înregistrare pentru un disc și difuzarea imediată în emisiuni de radio și televiziune. După festival, Cornel Chiriac i-a luat pe cei de la Phoenix și i-a adus în București pentru înregistrări. A insistat apoi ca trupa să aibă măcar un recital la Festivalul Cerbul de Aur, de la Brașov. Pleacă la Brașov cu înregistrările făcute de trupă la radio, dar este refuzat. Se spune că acest refuz (și nicidecum primul) l-a adus într-o fază de disperare, care l-a determinat să dea foc draperiilor din camera sa de hotel, după care a dispărut. Câteva zile nu s-a știut nimic despre el, mulți au crezut că s-a sinucis. De fapt, reușise să fugă din țară. A fost reperat mai târziu în lagărul de refugiați Traiskirchen, de lângă Viena, și preluat de jurnalistul Noel Bernard, care i-a oferit posibilitatea să realizeze emisiuni la Radio Europa Liberă. Acest eveniment avea să-l transforme pe Cornel Chiriac într-un simbol al tineretului din România, un idol al iubitorilor de muzică rock. Metronom, o emisiune de aproape o oră, care se difuza de cinci ori pe săptămână, apoi Metronom duminical, de patru ore, și Jazz à la carte erau ascultate de zeci de mii de tineri din România, dar și din întreaga lume, îndeosebi din țările socialiste.

Pe 4 martie 1975, în apropierea miezului nopții, la doar 34 de ani, Cornel Chiriac este înjunghiat lângă mașina sa, într-o parcare din München. Așa se rezolvau pe atunci problemele, era mai ușor de dus la bun sfârșit un asasinat, decât să te preocupi cu o propagandă bine pusă la punct de „satanizare”. Cazul Cornel Chiriac, din păcate, nu este singurul de acest gen din istoria rock-ului românesc, dar este cu siguranță unul dintre cele mai marcante evenimente ale acelor timpuri.

 

 

Vestul & co

Înainte de a ne apropia de tumultoșii ani ’70, să luăm pe rând principalele formații existente atunci, cele care au dat tonul muzicii rock în România. Menționez că toate informațiile despre componențele și mișcările lor, discurile (dacă au fost), aparițiile și piesele le găsiți detaliat în volumul Rock sub seceră și ciocan, de Nelu Stratone, sursa mea principală pentru acest episod. Eu mă voi axa, după cum am și spus, strict pe evoluția în mare a fenomenului rock și pe numele emblematice ale lui. Și chiar și așa sunt sigur că nu le voi putea cuprinde chiar pe toate.

Aș începe întâi și întâi cu câteva trupe din Vestul țării, cele din orașele apropiate de granița cu Iugoslavia sau Ungaria, acolo unde unii mai primeau pe sub mână instrumente, partituri sau stații de amplificare de la prietenii și rudele care aleseseră deja calea exilului. Nu întâmplător, datorită acestor avantaje și totodată datorită multiculturalității orașului Timișoara, care se păstrează și astăzi, apare aici una dintre cele mai reprezentative formații rock all-time. Înființată la sfârșitul anului 1961, formația Sfinții (al cărei nume provenea de la titlul unui prim serial englezesc difuzat de Televiziunea Română), s-a afirmat mai întâi în concertele de la cluburile Mihai Viteazu și Meca (cantina Facultății de Mecanică). Aceștia erau: Nicu Covaci (chitară solo, voce), Claudiu Rotaru (chitară armonie), Béla Kamocsa (chitară bas, voce) și Moni Bordeianu (voce, tobe), care ulterior va emigra. Autoritățile au considerat că numele lor era mistic, astfel că la indicațiile unui prim secretar al PCR pe județ care amenințase trupa chiar cu desființarea, Sfinții au devenit Phoenix. Cum majoritatea trupelor se „spărgeau” la absolvirea facultății, pentru că efectuarea stagiului militar era obligatorie, Phoenix a fost prima formație care s-a folosit de un tertip inovator, utilizat apoi și de alte trupe:

Mai târziu, când eram în ultimii ani, toată trupa, în afară de mine, a fost internată la spitalul psihiatric Gătaia, timp de o lună, ca să poată bisa (repeta) pe motive medicale. Directorul spitalului era fan de jazz, dar susținea și beatul. Internaților li s-a dat chiar un spațiu să repete, de parcă se experimenta o nouă terapie – beatoterapia. A fost un interesant cantonament artistic pentru băieți, care au interacționat cu bolnavi adevărați.

Béla Kamocsa

În 1968, după succesul de la Iași de care am pomenit mai devreme, Phoenix înregistrează primul lor disc, 45-EDC-10.006 (cunoscut mai degrabă sub titlul de Vremuri), care, atenție!, se vinde în 120.000 de exemplare. Urmează turnee, apariții radio și tv, concerte cu casa închisă la Sala Palatului.

(Cornel) Chiriac ne-a aranjat să înregistrăm în studioul Electrecord, singura casă de producție de discuri din țară. Totul s-a derulat în mai puțin de o săptămână. Încăperea și sculele studioului nu m-au impresionat, așa că am fost cu toții surprinși cât de bine suna, tehnic vorbind, produsul final. Probabil că aveau un inginer de sunet de geniu. Am înregistrat fără prea multe repetiții, rudimentar. S-a tras întâi partea instrumentală, secția ritmică, apoi soloul de chitară și, în final, vocea. Nu s-au luat instrumentele la rând, cum se face azi. A mers repede, fără reluări, fără retușuri. Am înregistrat două compoziții, Hei, tramvai (pe numele ei adevărat, Vremuri – acesta era și titlul albumului) și Canarul, plus două șlagăre internaționale, în engleză. (…) La televizor și la radio, cântatul în engleză era tabu, dar industria discurilor funcționa după principii adaptate profitului. Ni s-a cerut să cântăm două șlagăre internaționale pentru ca discul să se vândă mai bine.

Béla Kamocsa

Alte formații timișorene de remarcat de atunci au fost, din 1965, Clasicii („rivalii” celor de la Phoenix, pe unde au trecut foarte multe nume importante din rock-ul bănățean, dar spărgându-se apoi în mai multe trupe, principalele fiind Clasic XX și Progresiv TM); sau Rivoli Grup 4, unde au activat Ilie Stepan și Doru Eugen Iosif, ulterior membrii fondatori ai binecunoscutei Pro Musica, care va lua viață în 1973. Înainte de nebunia cu The Young Ones, la Arad existau deja trupele Orfeu sau Odeon. În 1966-67, când s-au dat primele atestate O.S.T.A., au fost oficializate și Davoli, Tinerii, Gigant, Atlantic, Pacific sau Depold. Toate acestea aveau un repertoriu axat pe cover-uri, însă prima formație cu adevărat originală din orașul de pe Mureș a fost Carusel, care evolua inițial la Palatul Cultural și Școala Hidrotehnică, iar apoi pe lângă clubul uzinei de strunguri Iosif Rangheț, de aici preluând brandul „mândriei” industriei grele românești, strungul Carusel 2057.

Tot în Vest, la Oradea, în 1968, se înființează două trupe de hard-rock, care vor înregistra și discuri și vor avea numeroase concerte în acea perioadă, Metropol și Magneton. În Cluj, se înființează Chromatic Grup, cu Sorin Tudoran în prim plan, abordând rock psihedelic. Din păcate, fără înregistrări, ne putem doar imagina cum suna.

Nici în zona Moldovei n-am dus lipsă de trupe. În Iași, apare în 1965 formația Meteor, iar în 1966, Gaudeamus. Tot aici, deși formația fusese inițiată în București, ia viață cu adevărat Roșu și Negru. Formula de bază a trupei se stabilizează în toamna anului 1968, având în componență toboșarul „minune” de doar 13 ani, Ovidiu Lipan „Țăndărică”, care mai târziu se va alătura Phoenicșilor.

 

Rock în capitală

Prima trupă de amatori de rock din istoria muzicală bucureșteană a fost Pioneers, o formație de elevi care a activa încă din 1961. Aceasta devine, în 1964, Olympic 64, când este cooptat Dorin Liviu „Chubby” Zaharia, student la filozofie și unul dintre primii compozitori de muzică folk ai generației sale, muzică pe care a numit-o „nostalgia țăranului orășenizat”. Piese compuse de el (ca Vinovații fără vină, Bradu-i brad fără topoare, alături de versiunea în limba română a piesei italiene E’ la pioggia che va – Ploaia care va veni) au fost preluate de nenumărați interpreți sau grupuri folk de-a lungul timpului. Chubby (porecla venind de la cântărețul american Chubby Checker) a scris, după cum am spus și la începutul episodului, pentru a păcăli cenzura, texte fonetice pentru o serie de hituri internaționale, precum: Vezi bine, gard des n-ai (It’s Been a Hard Day’s Night, de la Beatles), Ogarul (Oh, Carol, Rolling Stones), Elin oribil (Eleanor Rigby) sau Nenea Virgil (Bungalow Bill, ambele Beatles). S-a documentat și în probleme de mitologie și studii religioase, fiind apropiat de Ioan Petru Culianu. Florian Pittiș îl compara cu Syd Barrett, de la Pink Floyd.

Chubby a anticipat generația flower power, influențată de cultura indiană și alte modele de gândire ale Orientului, și a introdus astfel de elemente în muzica Olympic 64, cum au fost spectacolele pregătite pentru primele două ediții ale Festivalului Club A (din 1969, respectiv 1971), unde lucrările Decameronul focului alb și Karma-Kalyoga au fost premiate și primite bine de public. Din păcate, niciun spectacol nu a fost filmat sau înregistrat, Olympic 64 fiind una dintre formațiile nedreptățite, care, într-o altă conjunctură politică, ar fi avut poate mult mai multe de spus. Ei au reușit pentru prima oară la noi o fuziune între muzica clasică, rock și folclor autentic. Activitatea formației va continua doar până la sfârșitul anului 1971, când unul dintre membri, Pichi Inglessis, se căsătorește și pleacă în Austria, colegii săi împrăștiindu-se apoi prin alte trupe. Dorin Liviu Zaharia se retrage de pe scena muzicii rock, o scenă care abia începuse să se formeze.

Entuziaștii au fost inițial trupa liceului Zoia Kosmodemianskaia, actuala Școală Centrală. Faptul că tatăl unuia dintre „entuziaști” lucra la Electrecord le-a permis să înregistreze chiar două discuri. Primul, în perioada noiembrie-decembrie 1964, lansat în august 1965, a reprezentat și primul disc al unei trupe beat românești, și s-a vândut într-un număr de 58.000 de exemplare, un record pentru România anilor ’60. Look-ul trupei era unul aparte, apăreau întotdeauna în costume bleumarin, cu cămăși albe, cravată, iar chitările, care semănau cu cele ale formației The Shadows, având lemnul vopsit în roșu și fața de culoare albă, erau confecționate din… capace de WC! La prima ocazie ivită, ca foarte multe alte trupe, au rămas în Occident.

Sincron, de care am pomenit mai înainte, a fost înființată în 1964 pe lângă Casa de Cultură a Sectorului 6 și era una dintre puținele trupe care reușeau să mulțumească atât publicul avizat, amatorii de rock’n’roll, twist și beat, cât și publicul neavizat, cel care recunoștea doar prelucrările populare, astfel că mai toate concertele lor au fost sold-out. Alături de ei, s-au afirmat și solistele Anda Călugăreanu, Gabriela Teodorescu și Margareta Pâslaru, pe care le-au acompaniat în mai multe turnee. După succesul înregistrat de primul lor disc, apărut în ’66, Sincron a fost trupa aleasă de Electrecord pentru înregistrarea primului album întreg al unei formații românești. Pentru că până acum am vorbit numai de discuri EP (extended play), de doar trei-patru piese. În același an, pe 16 iunie, avea să apară și primul disc cu melodii populare prelucrate pentru chitare electrice, care cuprindea șase piese aranjate de „dirijorul”, liderul și solistul trupei, Cornel Fugaru. După un lung șir de apariții la televiziune și în spectacole de revistă, Sincron devine și trupa care deschide moda turneelor în țară. Astfel, în perioada 26 septembrie-22 octombrie 1967, va efectua un turneu de nu mai puțin de 27 de concerte în țară. Și, spre disperarea lui Cornel Chiriac, care susținea Phoenicșii, sunt preferați pentru recitalul de la Cerbul de Aur, din 1969.

O formație bucureșteană care viza publicul ceva mai intelectual a fost Sideral, cu Liviu Tudan în rol principal, având influențe precum The Who, The Troggs, The Animals, The Rolling Stones sau The Kinks. Din păcate, ei nu au fost atât de îndrăgiți de tovarăși și nu au înregistrat vreun disc, iar muzica lor a rămas doar în amintire. Din toamna anului 1968, își schimbă componența și devin Sideral Modal Quartet, iar la prima ediție a Festivalului Club A obțin Premiul pentru Virtuozitate Instrumentală și diploma individuală pentru Cel mai bun chitarist. La puțin timp, pleacă cu un contract în Germania și, după un interviu acordat lui Cornel Chiriac la Radio Europa Liberă, hotărăsc să nu se mai întoarcă.

Sfinx, înființată în 1962, activa pe lângă Casa de Cultură 1 Mai și se remarcase datorită instrumentelor cu un sound profesional, fabricate de Bibi Ionescu, cel care va deveni furnizorul de amplificatoare și instrumente pentru multe trupe bucureștene. Repertoriul lor inițial era bazat în special pe cover-uri Beatles, Rolling Stones, The Animals sau The Who, cu textele originale sau traduse în limba română. Sfinx însă va trece printr-o schimbare spectaculoasă și va deveni o trupă legendară pentru rock-ul românesc nițel mai târziu, prin cooptarea lui Dan Andrei Aldea.

Cea mai „cuminte” dintre trupele bucureștene a fost, fără îndoială, Mondial. Înființată în 1966 de basistul Filip Merca, abordau un repertoriu cu piese inspirate din versurile poeților clasici, așadar nu aveau mari probleme cu activiștii de partid, ba din contră. Repertoriul lor a rămas în memoria colectivă datorită unei difuzări excesive la radio și tv, și a EP-ului înregistrat la Electrecord în 1969, care conținea piesele Romanță fără ecou, Primăvara, Atât de fragedă și De va veni la tine vântul, fredonate și astăzi. De remarcat și colaborarea din 1970 cu Gică Petrescu, pentru înregistrarea unui disc cu piese în limba engleză, de export. Este prima trupă românească care s-a bucurat de un succes deosebit și dincolo de Prut, într-un turneu în URSS, încheiat cu un mic scandal diplomatic.

O.S.T.A. le-a propus membrilor Mondial în 1970 un turneu în URSS. Primul popas, la Chișinău, unde erau programate două spectacole. Au urcat pe scenă în uralele publicului. (…) După fiecare piesă, pe scenă erau aduse numeroase buchete de flori, alături de care erau strecurate bilețele pe care se regăseau mesaje ale românilor de peste Prut. A doua zi, la cel de-al doilea spectacol, în Teatrul Verde nu mai puteai să arunci nici măcar un ac. Erau prezenți peste 10.000 de spectatori. Peste 2.000 de suflete în plus față de capacitatea maximă a locației. S-a scandat: „Unire!”. Situația i-a determinat pe organizatori să le ceară membrilor formației să-și strângă instrumentele. Cu chiu, cu vai, poliția călare i-a escortat până la autobuz.

Luminița Ciobanu – editorialul „De peste 40 de ani. Mondial, o romanță cu ecou”,
Suplimentul Jurnalul Național, septembrie 2008

Povestea formației Stelele 23 începe în anul 1965, când, proaspăt întors din armată, Marian Nistor reîntâlnește un fost coleg „de arme”, George Mitrea (chitară bas, voce) și își iau numele trupei după cel al Fabricii 23 August. Pentru o scurtă perioadă de timp au activat sub numele Portativ, când au câștigat un festival al formațiilor de amatori și au primit atestatele de profesioniști. Apoi, după o schimbare de componență, activează sub egida Teatrului de Revistă Constantin Tănase, fiind botezați după numele sălii de repetiție a trupei, Savoy. În turneele efectuate alături de teatru, acompaniau în principal vedete de muzică ușoară ca Margareta Pâslaru, Angela Similea sau Mirabela Dauer. Programul propriu cuprindea inițial, asemenea formației Sincron, multe prelucrări de muzică populară sau creații proprii pop-rock, nefiind agreată în mediile studențești sau în cele ale tinerilor rockeri rebeli. Beneficiază însă de sprijinul UTC, fiind considerată trupa „reprezentativă” pentru muzica pop românească, poziție care le-a adus numeroase avantaje: scule de top, turnee în țară și în străinătate, numeroase apariții la radio și televiziune, și un număr record de apariții discografice.

Și nu trec mai departe fără să menționez formația Noroc, din Republica Moldova, care a ajuns să fie interzisă. Înființată în 1966 de Mihai Dolgan, pe lângă Filarmonica Moldovenească, devine repede cunoscută în întreaga Uniune Sovietică, iar EP-ul lor din 1969, care conținea hitul De ce plâng chitarele (da, chiar piesa aceea preluată la decenii depărtare de O-zone), s-a vândut în 2,5 milioane de exemplare. Lucru nu tocmai ok, pentru că discul acela conținea doar o piesă în limba rusă, celelalte trei fiind în română. În română, în Republica Moldova, în URSS, ca să înțelegem gravitatea contextului – trupa fiind considerată secesionistă și, citez, „lipsită de viziune ideologică”. Pe 16 septembrie 1970, la ordinul primului secretar Ivan Ivanovici Bodiul, ministrul Culturii Leonid Culiuc semnează un ordin prin care activitatea formației Noroc este interzisă „pentru încălcarea gravă a politicii privind repertoriul și a normelor de comportament ale artiștilor în scenă, incompatibile cu obiectivele educației comuniste a tineretului”. Vor mai activa, fără a mai fi băgați foarte tare în seamă, sub numele de Contemporanul, și-și vor relua numele original abia în… 1986.

 

 

Cenzură și abuzuri

Înainte de a intra în tăvălugul anilor ’70, o să mă folosesc de o relatare a lui Ionică Ghircoiașu (sub numele de scenă Johannes Cornelius Just), de la formația Meteor, din Iași, ca să înțelegem cu toții mai bine ce vremuri ne așteaptă. Întâmplarea are loc la Piatra-Neamț, în timpul studenției lui Ghircoiașu, și exprimă cel mai bine schimbările groaznice care au marcat această perioadă:

(…) Ne-au strigat să coborâm în curte și doi-trei milițieni cu un câine lup au trecut prin cămin, la fiecare etaj, și ne-au scos în curte. Erau destul de duri, ne înjurau și repetau mereu: „V-a venit și vouă rândul” și „Las’ că vedeți voi, mama voastră de golani pletoși”. După ce am ieșit toți, am văzut că între civili erau și patru frizeri, cu mașini de tuns manuale. Ne-au pus pe patru rânduri – având câinii cu ei, ca argument, nici n-a fost prea greu. Apoi ne-au făcut la toți cei cu plete și chiar și la cei cu păr normal câteva „brazde” pe cap, în diferite direcții, cu nr.5 la mașină, adică păr de 5 mm lungime. Bineînțeles că pe urmă a trebuit să ne ducem fiecare la frizeriile din oraș, să ne tundă complet. (…) Atunci am constatat și unele schimbări ciudate. La cinematograful din apropierea căminului unde locuiam, unde rula atunci, normal, toată săptămâna, Butch Cassidy și Sundance Kid, se schimbase și rula Valurile Dunării, un film românesc. La barul de la parter, la hotelul Ceahlăul, unde mergeam în fiecare după-amiază, printre altele și pentru că avea muzică mișto (Beatles, Rolling Stones, Tom Jones etc.) nu mai era decât muzică populară și nu mai aveau decât produse românești de vânzare, nimic străin, cum avuseseră cu o zi înainte. L-am întrebat pe barmanul de acolo ce s-a întâmplat și ne-a povestit că, în noaptea dinainte, au scos toate băuturile și țigările străine și le-au înlocuit cu produse românești și că, de acum încolo, nu mai au voie să pună decât muzică românească, cu predilecție muzică populară. Așa a început Ceaușescu „noua eră” după ce s-a întors din vizitele lui din China, Coreea și Vietnam în iulie 1971.

După revenirea „tovarășului” Ceaușescu din China și Coreea, se elaborează celebrele teze din iulie 1971, „propuneri de măsuri pentru îmbunătățirea activității politico-ideologice, de educare marxist-leninistă a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii”, care se refereau și la educarea comunistă a tineretului, teze în care erau criticate influențele occidentale în cultură, învățământ și ținută, cele care contraveneau formării „omului de tip nou”, socialist. Astfel, articolul 7 specifica:

O atenție deosebită va trebui acordată activităților cultural-educative și distractive în rândurile tineretului și în special ale elevilor și studenților, combătând manifestările de cosmopolitism, diferitele mode artistice împrumutate din lumea capitalistă.

Aceste teze reprezentau începutul unei cenzuri fără limite și permiteau mușamalizarea tuturor abuzurilor săvârșite de Securitate, partid sau Miliție, sub pretextul educării comuniste a tineretului. Tezele din iulie se refereau în principal la producțiile culturale, sugerând scriitorilor, ziariștilor, regizorilor sau muzicienilor să se inspire exclusiv din realitatea României socialiste și să respingă orice influențe venite din Occident. Se înființează Consiliul Culturii și Educației Socialiste, care avea ca sarcină principală supravegherea, la sânge, a producției literare, cinematografice și muzicale. Totul deci trebuia verificat și aprobat de diverși tovarăși cu funcții în organismele de supraveghere.

Și se cenzura orice: scenarii de filme și de piese de teatru, filmele gata terminate, emisiunile de radio și televiziune, articolele ce urmau să apară în ziare, proza, poezia, textele de melodii, fotografiile sau chiar și afișele de spectacol. Ca exemplu, filme precum Faleze de nisip, Reconstituirea sau De ce trag clopotele, Mitică? au putut fi vizionate de publicul larg abia după 1990. Chiar și un film cu substrat patriotic, care se referea la insurecția armată de la 23 august 1944, Porțile albastre ale orașului, a fost mutilat în mai multe rânduri din cauza faptului că mai mulți actori, printre care și interpretul rolului principal, Dan Nuțu, rămăseseră în Occident. Au fost tăiate atâtea scene din peliculă, că nimeni nu mai înțelegea nimic. Consiliul Culturii și Educației era abilitat să suspende publicații, să retragă cărți de pe piață, să interzică difuzarea filmelor, a discurilor sau a emisiunilor radio sau de televiziune care nu respectau indicațiile. Cine sunt autorii terorii ideologice de atunci? Pe lângă Suzana Gâdea, Ion Traian Ștefănescu și Mihai Dulea, să-l cităm pe tovarășul Ion Iliescu de atunci, mare boss UTC, care avea o problemă gravă cu pletoșii și bărboșii:

Pătrund o serie de curente, de opinii, o serie de influențe din afară. (Tinerii nu au nevoie de) curentele de gândiri retrograde, reacționare, care au circulat în cultura românească din trecut și cu deosebire între cele două războaie mondiale.

Oficial, „măi, animalule”, războiul cu rock-ul (bineînțeles, nu doar cu rock-ul) începe, fără menajamente. Artiștii adevărați intră în background o perioadă, pe când nonvalorile devin vedete – hmmm, ce multe s-au schimbat de atunci. Să aibă oare o legătură această îndoctrinare cu lipsa crasă de cultură întâlnită și astăzi? Cu lipsa unor repere reale – când tot naționalismul ieftin are ecou? Să aibă legătură cu lipsa promovării spiritului critic inclusiv în educație, în școli? Oare nu de aici pornește cu adevărat mania de predare de tip „ce a vrut să spună autorul” în loc de „ce ai simțit tu vizavi de ce a spus autorul”? Și, ca să revenim la oile noastre, oare să aibă legătură aceste demonizări de manual ale artei libere în genere (în special ale pletoșilor) cu ce spuneam chiar în primele rânduri, cu faptul că rock-ul este privit și astăzi ca o muzică degradantă? Cred că fiecare își poate răspunde pentru el.

Cum muzica rock era clar incomodă pentru regim și cum interzicerea ei ar fi produs probleme mult mai grave, au fost câteva zeci sau poate chiar sute de muzicieni care au fost lăsați sau încurajați să plece în turneu în Occident, din care se întorceau, cum se spunea atunci, doar „proștii și securiștii”. Probabil că pare destul de greu de acceptat această ipoteză, dar sunt numeroase cazurile în care au plecat cu contracte în străinătate adevărate formații de estradă din care se întorceau în țară doar doi-trei muzicieni, inclusiv șeful de orchestră. Și totuși, cei câțiva „șefi de orchestră”, care erau cunoscuți în lumea artistică, după ce dădeau un „extemporal” explicativ referitor la cei rămași dincolo, plecau cu un nou contract în anul următor, scoțând alți muzicieni din țară.

Din iulie 1971, topul muzical al revistei Săptămâna, de exemplu, care cuprindea și rock internațional și rock autohton, schimbă complet placa. Topul internațional dispare o perioadă, iar atunci când revine, oricum, sunt ignorate total trupele rock (Black Sabbath, Led Zeppelin, Uriah Heep sau Jimi Hendrix), apărând în schimb soliști din țările socialiste sau eternele șlagăre Julio Iglesiene – a nu se înțelege că am ceva cu cântărețul. În momentul în care vor fi „lăsate” iar în top formațiile rock străine, titlurile pieselor și chiar ale trupelor vor apărea traduse, ca să nu mai înțelegi chiar nimic: Emerson, lacul și palmierul (Emerson Lake & Palmer), Pietrele rostogolitoare (The Rolling Stones) sau Scarabeii (The Beatles).

Spre începutul anilor ’70, în mediile studențești din România se răspândește ușor-ușor curentul flower power. Normal că în presa românească nu se sufla o vorbă despre ideologia și filozofia care declanșaseră afară mișcarea hippie, astfel că toți tinerii care aderă prin modă, idei sau muzică la curent sunt catalogați drept „nespălați și drogați”. Ceea ce îngrijora extrem de mult autoritățile era mai ales ținuta. Pentru ca o formație să apară pe TV sau într-un concert mai important era obligatoriu ca băieții să fie tunși, să nu se bâțâie, și să fie îmbrăcați în „uniforma trupei”, în cămăși populare sau în costum și cămașă, preferabil cu cravată. Nu erau permise tricourile sau blugii, Doamne ferește! Machieuzele făceau eforturi serioase să prindă în cleme pletele și să le ascundă, iar televiziunea cumpărase chiar un set de cămăși și pantaloni decenți, cu care-i îmbrăca, pentru perioada filmărilor, pe cei care aveau un dress code necorespunzător.

În aceeași perioadă începe și o adevărată vânătoare de pletoși, bărboși și, marele pericol public, așa numitele minijupiste – adică fetele care îndrăzneau să poarte fuste scurte. Echipaje de milițieni, însoțite de echipe ale gărzilor patriotice muncitorești, patrulau pe străzi, în preajma liceelor sau a facultăților, a sălilor de concert sau a restaurantelor și rețineau tinerii care nu respectau normele modei comuniste. În funcție de împrejurări, după cum am și citat mai devreme, unora li se băga direct foarfeca, alții erau duși cu duba la frizer, ca-n reclama aia la ROM, iar de cele mai multe ori erau duși și la secția de miliție unde erau amendați sau bătuți. Reportajele din presă despre pletoși și minijupiste aveau să isterizeze masele în așa măsură încât, de cele mai multe ori, oamenii de pe stradă nu mai așteptau intervenția organelor, ci încercau să facă ei singuri dreptate. Slavă Domnului, această vânătoare absurdă avea să se prelungească doar până prin 1972-73, când cade pradă „mâniei muncitorești” odrasla unui tovarăș cu o funcție importantă în partid și toate raziile încetează un timp ca prin minune.

După o îndoctrinare ca cea care s-a petrecut aici în anii ’70, sub imperativul „artă pentru mase” și „să terminăm cu anglicismele” și după formidabilele escapade ale miliției prin oraș, în care îi fugăreau pe tineri să le taie părul, sau jeanșii, evident că oamenii obișnuiți, ca să zic așa, mai puțin luminați, deveneau la fel de lătrăi și de clănțăi, ca toți milițienii și politrucii.

cântărețul Mircea Florian

 

Plecarea Phoenicșilor

După succesul înregistrat la sfârșitul anilor ’60 de cele două EP-uri apărute și după plecarea din trupă a lui Moni Bordeianu și a lui Béla Kamocsa, Phoenix se reface într-o nouă formulă, stabilizată spre sfârșitul lui 1971. Alături de Nicu Covaci și Mircea Baniciu, vin Josef Kappl și Costin Petrescu, iar cu acest prilej se produce o modificare stilistică evidentă în sound-ul lor, apelându-se tot mai mult la folclorul arhaic, ritualurile păgâne și obiceiurile precreștine, ceea ce dădea un plus de originalitate trupei. Este momentul în care încep o colaborare cu Institutul de Etnografie și Folclor și Catedra de Folclor a Universității din Timișoara pentru a pregăti un proiect ambițios, poemul rock Cei ce ne-au dat nume, prezentat în premieră la Opera din Timișoara, pe 13 ianuarie 1972. Cam tot atunci avea să apară și LP-ul Electrecordului, unde Ciclul anotimpurilor a fost binișor cenzurat, adică redus la jumătate. Chiar și așa, piese ca Nunta sau Negru Vodă (și nu numai) devin hituri. Nici coperta discului, care-i reprezenta pe membrii trupei în postură de regi daci, nu le-a fost aprobată, așa că a apărut doar pe prima ediție a discului, celelalte ediții fiind cu coperte simple, pe care scria doar Formația PHOENIX, cu albastru, fără niciun text de prezentare. Dar măcar albumul ieșise și a reprezentat primul disc scos de o formație românească integral cu versuri în limba română.

Luni, 19 noiembrie 1973, circa 6.000 de tineri bucureșteni și-ar fi dorit să obțină un bilet la Sala Palatului pentru a vedea live concertul Phoenix și Sfinx. Și cum în sală nu au încăput decât ceva mai mult de jumătate dintre ei, ceilalți au încercat să forțeze ușile, impunând intervenția omniprezentei miliții. Chiar dacă vânătoarea de pletoși se terminase, zeloșii milițieni au profitat din plin de moment, astfel că mulți tineri au încheiat seara la spitalul de urgență sau amendați pentru huliganism. Măcar cu acel prilej, Phoenix au prezentat în premieră câteva dintre piesele ce aveau să reprezinte materialul unui nou spectacol, rezultatul colaborării cu noii textieri, poeții timișoreni Andrei Ujică și Șerban Foarță, printre acestea aflându-se Mica țiganiadă, Andrii Popa, Pavel Chinezu’, Strunga și piesa care avea să dea numele discului, Mugur de fluier. De data aceasta Electrecordul a fost pe fază, astfel că profitând de prezența trupei la un concert, îi invită pe băieți în studio și reușește să înregistreze într-un timp record, de numai 24 de ore, albumul.

Iarna anului ’74-’75 avea să aducă și un nou venit, pe Ovidiu Lipan „Țăndărică” de la Roșu și Negru, iar tot atunci va fi conceput spectacolul Cantafabule, care se referea la semnificația universală a animalelor mitologice. Discul a reprezentat și el o premieră, fiind primul dublu LP al rockului românesc, și va apărea după îndelungi șicane, cu titlul greșit pe copertă, scris Cantofabule. În 1975, vor începe o colaborare de durată cu Cenaclul Flacăra. Prezența trupei în cenaclu avea să determine mutarea acestuia din sălile de sport pe stadioane și chiar și acestea erau adeseori neîncăpătoare. Phoenix se aflau la apogeu. Urmează aproape doi ani și jumătate de turnee neîntrerupte, fie pe cont propriu, fie cu Cenaclul Flacăra.

Nicu Covaci, probabil figura emblematică a Phoenix-ului, se căsătorește cu o persoană din Olanda și, surprinzător, în loc să rămână afară, revine în țară pentru o serie de concerte. Turneul începe pe stadioanele arhipline din Tulcea și Constanța. Urmează un concert la Sala Polivalentă din București, dar, surpriză!, de la Europa Liberă se dă știrea că Nicu Covaci s-a întors în Occident și, mai mult, i-a scos din țară și pe ceilalți membri ai trupei sale, ascunși în boxe, în noapte dintre 1 spre 2 iunie 1977, trecând granița pe la Porțile de Fier în Iugoslavia. Vigilența grănicerilor vecini, după cum a declarat Nicu Covaci, a fost adormită cu pachete de bani și discuri cu muzică. Iar aici se încheie povestea, cel puțin din România, până la Revoluție, a uneia dintre cele mai iubite și apreciate formații rock românești.

 

Sfinx

Principala „rivală”, cu ghilimele de rigoare, din acele timpuri a Phoenicșilor a fost Sfinx, trupă ce se afirmase la cea de-a doua ediție a Festivalului Club A și care, în 1971-73, are o perioadă experimentală când, pe lângă concertele susținute la Student Club, găzduit de Casa de Cultură Preoteasa, apare și în spectacolele de muzică și poezie de la Teatrul Bulandra, alături de Florian Pittiș, Ion Caramitru, Elena Caragiu, Gil Dobrică și Mira Moreno. Sfinx colaborează și pentru alte spectacole de la Bulandra, puse în scenă de cei mai valoroși regizori ai momentului respectiv, Lucian Pintilie și Liviu Ciulei, iar ce-i interesant este că nu era doar o trupă de acompaniament, ci reprezenta chiar personaje.

Primul lor album, Lume albă, apare în 1975, iar hitul discului va fi piesa Om bun. Aprobarea albumului a durat însă destul de mult, astfel că la apariția sa, cei de la Sfinx se lansaseră deja în alte proiecte muzicale, începând să lucreze în mod special la proiectul Zalmoxe, rămas peste ani una dintre cele mai bune realizări ale rockului românesc. Poetul Adrian Hoajă, care a apărut pe disc cu pseudonimul Alexandru Basarab, a semnat textele poemului rock și s-a documentat asupra mitului unui personaj pre-creștin, indo-european, Zalmoxe, iar scenariul albumului era o prezentare cronologică a vieții pământene a zeului-urs și transformarea acestuia în divinitate absolută. Din cele nouă piese intrate pe album, șase (Ursitoarele, Blana de urs, Peștera, Epiphania, Kogaion și Epilog) au fost compuse de Dan Andrei Aldea. Din păcate, așa cum se-ntâmplase și cu albumul precedent, aprobările necesare editării și difuzării albumului au durat enorm, aproape trei ani!, moment în care trupa Sfinx era angrenată iar în alte proiecte. De fapt, Dan Andrei Aldea nici nu se mai aștepta ca albumul Zalmoxe să mai apară vreodată. A ieșit abia în 1979.

Cei de la Sfinx efectuează mai multe turnee în Ungaria, Iugoslavia, Cehoslovacia și obțin un contract de lungă durată în Belgia. La fiecare revenire în țară, susțin câte un concert sold-out la Sala Palatului. Aldea înregistrează la un moment dat la Electrecord single-ul Zece arici înamorați / Noi nu ne temem, în care parodiază Festivalul Cântarea României și Cenaclul Flacăra, care avea să fie retras de pe piață la doar câteva zile de la lansare. A urmat o nouă plecare, iar Dan Andrei Aldea solicită în 1981 azil politic în Germania. A rămas acolo timp de peste trei decenii, dedicându-se muzicii de studio. S-a întors în țară în 2014 și s-a stins din viață pe 18 ianuarie 2020. Sfinx a continuat în anii ’80 fără el, colaborând cu foarte mulți muzicieni din alte formații, dar activitatea lor s-a redus în mare la contractele cu diverse cluburi și restaurante din Belgia, Danemarca sau Germania, încetând concertele prin țară.

 

Răzvrătiții

Mircea Florian devine unul dintre cei mai apreciați muzicieni de avangardă, iar muzica sa, din zona folk-rock experimental-psihedelic, îmbina folclorul românesc cu world music, reunind în formația sa de acompaniament, Ceata Melopoică, instrumente populare românești (cobză, drâmbă sau ocarină) cu instrumente exotice (sitar, glockenspiel, diverse fluiere și percuții arabe sau africane ș.a.). De altfel, Ceata Melopoică a avut o componență multinațională de-a lungul activității sale, pe lângă artiști români (ca Sorin Chifiriuc, Günther Reininger, Chubby Zaharia): pe sârbul Ljubisa Ristici, pakistanezul Arif Djafri, tunisianul Sasi Brahim și mai mulți muzicieni africani. Mircea Florin a scos în jur de trei discuri, dar, din păcate, nefiind pe placul autorităților vremii, discografia nu acoperă nici pe departe opera sa, care s-a materializat și în numeroase spectacole conceptuale, muzică de film sau de teatru.

O altă trupă „răzvrătită” a acelor ani a fost Curtea Veche nr. 43, înființată în 1974, și care-l avea în prim plan pe un alt inovator al genului, Sorin Chifiriuc. Cânta rock avangardist, rock progresiv și rhythm & blues. Încearcă o colaborare cu Cenaclul Flacăra, dar eșuează, deoarece Păunescu nu putea să admită în proiectul său o trupă atât de nonconformistă. În schimb, încep o colaborare cu Mircea Florian, care-i ajută cu idei de spectacole, el apărând uneori în concerte și ca solist vocal. Una dintre ideile experimentate de Curtea Veche nr. 43 a fost cea a concertelor itinerante, într-o remorcă de camion, unde au apărut și alături de formația Catena. Trupa putea astfel evolua în preajma liceelor sau a căminelor studențești din diferitele cartiere ale capitalei, fără a mai cere acordul autorităților. Evident, acest experiment muzical a fost interzis în scurt timp. Electrecordul și televiziunea au ignorat voit această formație, din care n-a mai rămas astăzi mai nimic. Singura dovadă a existenței lor e piesa Imn – proiect, care apare pe LP-ul compilație Formații de muzică pop II, din 1976.

Ideea la care vreau să mă opresc puțin este că noi de fapt știm astăzi, fără exagerare, poate doar jumătate din ce s-a cântat cu adevărat în materie de rock și folk în România, în anii ’60, ’70 și chiar ’80. Albumele și EP-urile care apăreau erau doar cele aprobate de cenzură, cu multe titluri și texte mutilate sau tăiate complet, iar trupele care nu au mai continuat după 1989, scoțând din sertare ce le-a fost interzis, au rămas doar în amintirea generațiilor trecute. La fel, posibilitatea de a concerta și a apărea pe TV sau radio, pentru că nu aveai parte de absolut niciun sistem de promovare independent, ținea de o sumedenie de compromisuri. Ne uităm în urmă și analizăm de fapt doar o fărâmă a ceea ce a fost mișcarea rock în perioada comunistă. Așa că atunci când aud oameni spunând fie că noi n-am avut mare muzică rock pe aici sau faptul că majoritatea pieselor erau numai de inspirație folclorică, îmi cam vine să dau ochii peste cap. Am avut rock în toată deplinătatea și diversitatea lui, însă acesta a fost constant subjugat și lăsat să respire numai și numai dacă n-avea nimic subversiv și era făcut pentru mase, fără să aducă mari idei în textele lor. Așa că formațiile care au reușit atunci să devină mari, să aibă succes național și chiar internațional (stadioane pline și săli sold-out) și să facă și muzică în adevăratul sens al cuvântului, mă refer la compoziții originale (chiar dacă au fost bazate „doar” pe folclor, de fapt au reinterpretat cu totul folclorul și mitologia noastră) și părți instrumentale grele și complexe, având în vedere și condițiile tehnice de atunci, ar merita niște medalii de aur.

Pe modelul Curtea Veche nr. 43, au apărut și alte trupe de tineri răzvrătiți care nu se aliniau „indicațiilor”, copiind modele muzicale occidentale, hard & heavy sau punk, riscând fel de fel de suspendări și interdicții. În București, vârful de lance a fost Iris, care a debutat în 1977, când au fost acceptați să cânte la Clubul de la ora 7, de la Casa de Cultură Mihai Eminescu, de unde vor fi propulsați direct pe scena Sălii Polivalente. Piesa hit Corabia cu pânze ajunge pe compilația Electrecord Formații de muzică pop III și atunci încep și primele necazuri, fiind interziși o bună perioadă. Anumite „urechi vigilente” au considerat sound-ul trupei mult prea agresiv și neconform cu normele de educare comunistă. Drumul deschis însă de Iris avea să mai cuprindă și alți rebeli, îndeosebi din anii ’80. Domino, Flucs, Ficus, Harap Alb, Marfar, Quartz sau Ana sunt doar câteva dintre trupele bucureștene care s-au aflat în avangarda formațiilor care au adoptat noile orientări muzicale mondiale: hard & heavy, new wave, punk sau rhythm & blues. Dar ajungem imediat și în ultima decadă a rockului sub seceră și ciocan.

 

Alte trupe marcante

Un alb band reprezentativ a fost Romanticii, înființată în ’72. Un recital oferit de ei la Sala Palatului, care era transmis și de televiziune, a fost întrerupt de organizatori în momentul în care au avut o intrare triumfală, formația fiind cățărată pe pian, urmată de solo-uri ale lui Doru Tufiș, cu limba și dinții la chitară, în manieră Jimi Hendrix, și un număr Mircea Drăgan, liderul bandului, care a cântat cu picioarele la pian. Mai întâi, le-a fost trasă cortina. Au continuat să cânte totuși din spatele ei și până la urmă li s-a tăiat sunetul. În 73, scot primul disc EP, iar în ’74 al doilea, având-o de-atunci ca solistă pe Dida Drăgan. Continuă să cânte mai mult prin afară, până după Revoluție, când se desființează.

F.F.N a fost un alt proiect de succes, în care activau muzicieni cu experiență acumulată în alte trupe cunoscute ale momentului. Înainte de primul concert, nu căzuseră de acord asupra numelui trupei, astfel că vor fi trecuți pe afiș ca Formația Fără Nume, de aici F.F.N. Scos în 1975, single-ul Chemare primește titlul de discul anului. În 1980, din păcate, după ce scot al treilea lor album, sunt interziși și dispar de pe scena rock-ului.

Aflați sub „umbrela” UTC, cei de la Savoy reușesc să înregistreze în anii comunismului un număr record de nouă albume, fiind de departe cea mai prolifică dintre trupele românești. De remarcat ar fi un album ceva mai funk-rock, cu multe pasaje instrumentale de influență folclorică, Lied cu fluturi, din 1977.

Există grupuri (ca Olympic 64, Phoenix) care preiau în mod creator motivele folclorice, fără să trădeze nici sursa de inspirație, nici specificul muzicii practicate. Altele, însă, precum Savoy sau Sincron confundă regretabil prelucrarea folclorului cu preluarea sa ad litteram. (…) Din păcate, tocmai aceste două formații ce impietează folclorul autentic sunt cele mai încurajate.

Octavian Ursulescu, 22 ianuarie 1971, Contemporanul

Rock-ul feminin românesc a fost și el reprezentat în anii ’70 de formațiile Venus și Catena, trupe cu componență exclusiv feminină, care, datorită prezenței în spectacolele și turneele Teatrului de Revistă Constantin Tănase, aveau numeroși fani. Venus s-a scindat în două trupe destul de repede și ambele banduri au avut o activitate efemeră, până prin 74. În schimb, beneficiind de o chitaristă de mare valoare, Anca Vijan, și de Păunița Ionescu, una dintre cele mai bune voci feminine din zona rhythm & blues de atunci, Catena s-a impus în foarte scurt timp chiar și în fața formațiilor masculine. În plus, solo-urile toboșarei Lidia Creangă făceau ca show-urile să fie extrem de apreciate în mediile studențești. În perioada de ascensiune a Cenaclului Flacăra, în ’73, fetele se aflau printre invitatele casei. Un ultim sezon de concerte Catena a avut loc în vara lui 1977, apoi și povestea lor se încheie, după ce Anca Vijan se stabilește în Germania.

În Timișoara, pe 15 ianuarie 1973, cu ocazia sărbătoririi zilei de naștere a poetului Mihai Eminescu, la Liceul Pedagogic debutează Pro Musica, trupă înființată de chitaristul și compozitorul Ilie Stepan. Programul muzical a conținut integral piese compuse pe versurile lui Eminescu, Glossa fiind melodia care a rămas apoi în repertoriul lor permanent și a fost cântată în decursul anilor în marea majoritate a concertelor grupului. Ei au realizat și prima operă folk din România, premiera ei având loc pe 11 ianuarie 1974 la Clubul Universității din Timișoara, în care a „jucat” și Florin Călinescu. La Festivalul Primăvara Baladelor din martie 1974, desfășurat în Aula Facultății de Drept din București, primesc Premiul pentru Cea mai bună formație folk și cel de Popularitate. În același an, la Festivalul Artei și Creației Studențești, spectacolul lor folk primește premiile revistelor Amfiteatru și Viața Studențească, iar după festival, sunt înregistrate și fragmente din lucrare: Glossa, Noul calendar, Flori de vișin și 11 septembrie, ultima fiind interzisă de cenzură și difuzată abia după 1990. În iunie 1975, din cauza dificultăților financiare, Pro Musica se destramă pentru o perioadă de timp.

În Cluj, apar Experimental Q și Modal Q. În Oradea, apar Miraj și Statuar, ambele legate de numele chitaristului Victor Repciuc. Dintre trupele ieșene afirmate în anii ’70 s-au remarcat Ethos și Transfer, adepte ale jazz-rock-ului. În 1974, la Craiova, se înființează primul supergrup local, Redivivus, avându-l ca solist pe Gabriel Cotabiță. În 1977, piesa Omul T-24 devine primul lor hit. Iar la Ploiești, care devine și centru universitar odată cu mutarea Institutului de Petrol și Gaze din București, apare Azur. Și din nou spun: nu am cuprins nicidecum totalitatea trupelor românești din anii ’70, iar și în formațiile prezentate au existat o grămadă de schimbări de componență și „transferuri” de la un band la altul, nu am omis voit pe cineva, ci am încercat să iau imaginea rock-ului în ansamblu, fără liste nesfârșite de nume și date.

 

Dacă în anii ’60, muzica folk nu căpătase încă identitate, lucrurile aveau să se schimbe radical din 1970, atunci când este inclusă ca secțiune de sine stătătoare atât la Festivalul Artei și Creației Studențești, cât și la cel de-al doilea Festival Club A. Începând cu anul 1972, se organizează și un festival de specialitate, Primăvara Baladelor. Este perioada în care folkul se diversifică extrem de mult, apelându-se tot mai mult la creația poeților contemporani, la compoziții 100% proprii sau la folclorul arhaic. Mircea Florian, Nicu Vladimir, Dorin Liviu Zaharia, Doru Stănculescu, Marcela Saftiuc, Adina Dimitriu, Mircea Vintilă, Dan Chebac, Valeriu Sterian sau Horia Stoicanu sunt primele vedete ale genului, la fel ca Dan Andrei Aldea, de la Sfinx, Ilie Stepan de la Pro Musica sau Anda Călugăreanu, care trece de la muzică ușoară la folk. Cum folkiștii deveniseră incomozi din cauza multor piese ale căror texte aveau mesaje încifrate, inițial s-a interzis sintagma „folk”, preferându-se „muzică și poezie”, iar cei mai mulți nu mai puteau să apară în concertele din sălile mari, ci doar în cluburile studențești. Mircea Vintilă obișnuia să glumească, spunând că el de fapt nu cântă folk, ci „mupo”, prescurtare de la „muzică și poezie”. După destrămarea grupului Phoenix, și Mircea Baniciu merge spre folk, iar după numeroase probleme cu autoritățile din cauza apartenenței sale la Phoenix, ai cărei membri plecaseră ilegal din țară, reușește să se impună, imprimând o serie de discuri extrem de bine primite. Iar o altă figură emblematică a reprezentat-o arhitectul Alexandru Andrieș, care s-a impus cu teme de blues pe care a grefat texte extrem de caustice, spre deliciul numeroșilor fani.

Pe acest fond apare și Cenaclul Flacăra, mișcare de amploare culturală de nivel național, despre care s-au scris enorm de multe lucruri, ori extraordinar de laudative, cum era și obiceiul vremurilor, când orice idol trebuia să fie urcat pe un piedestal, ori ultra negative, invocându-se faptul că se promova exact ceea ce era împotriva spiritului liber al folk-ului, rock-ului sau chiar al poeziei. S-au întâmplat atât de multe atunci și sunt atâtea opinii, încât poate ar trebui să fac un alt material întreg dedicat strict acestor manifestări, însă astăzi mă voi rezuma doar la câteva informații de bază. Adevărul, ca de obicei, e undeva la mijloc, iar eu o să mă abțin în a emite judecăți, urmărind aici strict firul istoric.

Anul 1973 este momentul în care poetul Adrian Păunescu ia inițiativa înființării cenaclului, care a atras inițial cei mai valoroși muzicieni. Nu are sens să înșir aici o listă interminabilă de nume. Pe scurt, nu prea a fost nimeni din zona de folk care să nu fi apărut, de la Florian Pittiș la Mircea Vintilă sau de la Nicu Alifantis la Vasile Șeicaru. Inițial, mișcarea aceasta părea cu adevărat liberă și reprezenta o gură de aer uriașă pentru generația tânără de atunci. În timp însă, totul s-a centrat pe promovarea operei „maestrului”, care se descotorosește treptat de cei incomozi. Printre cei care s-au retras din cenaclu s-au numărat Mircea Florian, Valeriu Sterian, Dan Chebac, Doru Stănculescu, Horia Stoicanu sau Nicu Vladimir.

Cenaclul Flacăra ia amploare repede și se mută în săli de sport și apoi pe stadioane, căpătând caracter itinerant prin toate județele țării, devenind un eveniment în care se abuza și de mesaje patriotice. Aici mixul devine chiar dubios. Cum spectacolele durau ore bune, uneori și jumătate de zi, scenariul era făcut ad-hoc de Păunescu în funcție de dispoziția lui, iar dacă se întâmpla să anunțe vreun folkist sau vreo trupă și aceștia nu se aflau în apropierea sa, numărul respectiv era scos din programul serii, iar artiștii erau amendați.

Nu trebuie diminuat meritul Cenaclului Flacăra în descoperirea unor talente reale. Din păcate, mai ales în concertele susținute în diverse orașe din țară, pentru ambientul local au fost promovate și o serie de nonvalori, al căror singur merit era acela că intraseră în grațiile conducătorului prin diverse metode, atenții, care constau în confecții, aparatură diversă, lăzi cu produse tradiționale și o gamă largă de tării sau chiar favoruri sexuale. (…) Chiar dacă unii părinți ale fetelor minore au reclamat situația, în condițiile în care un abuz sexual se sancționa cu ani grei de pușcărie, organele locale de partid și de stat aveau grijă să mușamalizeze cazul.

Nelu Stratone – „Rock sub seceră și ciocan”

La un moment dat, (Adrian Păunescu) a sunat ca să ne ia la Cenaclul Flacăra. Atât așteptam. I-am spus: „Maestre, formația noastră s-a născut exact ca o reacție împotriva Cenaclului Flacăra.” (…) Apoi, și-a făcut apariția ca un fals erou când aveam noi concert la Teatrul 23 August, unde colcăia de activiști. Se crease o anumită rumoare în sală și lumea devenise mult mai atentă, iar noi aveam versuri împotriva sistemului. O femeie, Vancioda de la Sectorul 2, s-a apucat și ne-a luat actele, ne-a făcut înștiințări și pe la Biroul Organizației de Bază a Centrului Universitar București, să ne dea afară de la facultățile noastre.

Artan, interviu acordat lui Alexandru Vărzaru
revista „Kamikaze”, 18 aprilie 2014

Modelul, de care atunci nu se știa decât de cei apropiați fenomenului, era ăsta: mă iubești, te iubesc și eu & nu mă placi?, vei plăti pentru asta. Mai vorbim între timp și despre bravul popor și măiastra țară, cuminți și obedienți, mimând o liberă „generație în blugi” și mergem mai departe. Cenaclul Flacăra avea să reziste aproape 12 ani, timp în care s-au organizat 1.615 manifestări, ultima având loc în noaptea de 15-16 iunie 1985, la Ploiești, atunci când pe o furtună puternică, Păunescu a solicitat publicului să rămână, fără a ține cont că până și artiștii se puteau electrocuta. S-a produs o busculadă și, cum majoritatea porților de acces în stadion erau închise, cinci tineri au murit striviți în picioare, iar alți câțiva zeci au fost răniți. Presa comunistă a trecut sub tăcere gravul accident, în timp ce autoritățile locale au mușamalizat evenimentul, singura măsură luată fiind interdicția organizării cenaclului.

Pentru generațiile părinților sau bunicilor noștri, Cenaclul Flacăra a fost fără doar și poate o mișcare unicat în România, importantă și chiar iubită, și e lesne de înțeles nostalgia multora, care cu siguranță îmi vor cere capul pe tavă, pentru că mi-am permis lezarea cenaclului. Nu eu am făcut-o, ci am pus cap la cap informațiile și declarațiile a zeci, poate chiar sute de cântăreți, dar și spectatori de atunci – și fac din nou referire la volumul Rock sub seceră și ciocan al lui Nelu Stratone, care le-a trăit pe viu pe toate. Cu toate compromisurile făcute, cu siguranță viața de atunci ar fi fost și mai lipsită de culoare fără acest gen de evenimente de masă. Unii au avut șansa să debuteze acolo și să devină foarte ușor vedete, iar recunoștința pentru marele bard le va fi eternă. Alții au pătimit, au fost continuu amenințați și șicanați, dându-și seama că libertatea de exprimare adevărată era foarte departe. Ca foarte multe lucruri, putem zice astăzi atât: e bine, poate, că a fost. Și nimic mai mult. Doar că lucrurile nu stau ca astăzi, când orice ai face, ne place sau nu, avem o alternativă. La evenimentele oficiale nu exista alternativă și atunci apăreau abuzurile. Așa că să apreciem și să ne bucurăm de ceea ce a rămas, dar să nu facem statui, zic, cum prost obișnuim, în locuri unde nu e, din păcate, absolut deloc cazul.

 

Spre sfârșitul anilor ’70, teatrele și casele de cultură trec pe gestiune economică proprie, astfel că se află în mare foame de fonduri. Teatrele din țară montează atât spectacole în care actorii sunt acompaniați de câte o formație rock, cât și evenimente rock 100%. La casele de cultură, o mare parte dintre instructori se orientează către atragerea formațiilor rock, cărora le pun la dispoziție săli de repetiție, „cerându-le” în schimb să presteze la activitățile organizate de instituția respectivă. Pentru ca o trupă rock să se afirme era obligatorie participarea acesteia la Festivalul Național Cântarea României, unde reprezenta clubul „mamă”. Începând cu 1978, sunt organizate și diferite gale: Selecția Rock, Serbările Rockului, Gala Muzicii Tinere, Trei Zile… Rock!, Gala de Primăvară, Gala Studențească sau Gala de Vară, care se adăugă întrecerilor studențești deja tradiționale desfășurate sub genericul Festivalul Artei și Creației Studențești sau Primăvara Baladelor. Festivalul Club A reapare în 1979, după opt ani de interdicție.

Așadar, la începutul anilor ’80, rock-ul este cât se poate de „oficial” și nu mai sperie pe nimeni. Ba din contră, devine folosit în scopuri ideologice. Multe dintre trupele nou apărute sunt cooptate în cenaclurile Flacăra sau Scânteia Tineretului, în turnee în care se câștigă relativ bine, dar în care formațiile sunt forțate să accepte și anumite compromisuri de repertoriu sau ținută. Printre activitățile impuse de partid instructorilor artistici ai cluburilor se aflau și concertele organizate cu prilejul sărbătorilor. Se făcuse un adevărat obicei ca în după-amiaza și noaptea de Crăciun sau de Înviere să se organizeze concerte mamut de 12-14 ore, pentru a îndepărta tinerii de la slujbele religioase. Iată poate, o primă rădăcină puternică a blasfemiei muzicii rock, din punctul de vedere al bisericii. Deși eu unul tind să cred că „satanizarea” rock-ului venită din zona bisericii nu are nicio legătură cu trecutul, ci strict cu o lipsă totală de deschidere, peste un fond uriaș de incultură.

După o aventură bucureșteană în care a cântat alături de Mondial, Iuliu Merca revine în Cluj pentru a înființa Semnal. Debutul discografic se produce în 1978, când apare discul single Durată/Moara, piesa Moara ajungând și în topul BBC pentru Europa de Est. O parte din trupă îl părăsește pe Iuliu Merca și își face altă formație cu același nume, care avea să se desființeze foarte repede. În trupa originală se adaugă atunci M – Semnal M, de la Merca. Cel de-al doilea album al lor, Cântece transilvane, lansat în 1982, va stabili un record de vânzări pentru acel an. La puțin timp după cel de-al treilea lor album, Planeta visurilor noastre, din 1983, vor înregistra super hitul La fereastra ta. Pe lângă foarte multe concerte, în toamna lui ’86, cântă aproape trei luni de zile într-un turneu-maraton, cu două reprezentații pe zi, unde își face apariția pe scenă și debutanta Laura Stoica, descoperită la un festival de Iuliu Merca, cea care avea de devină în anii ’90 poate cea mai importantă voce feminină rock din România.

Formația Compact ia ființă în 1977, iar din anii ’80 va ajunge una dintre cele mai iubite banduri de la noi. În 1985, le apare Fata din vis, un album care s-a vândut foarte bine, cele nouă piese de pe album fiind toate hituri, principalul compozitor fiind Paul Ciuci.

La începutul anilor ’80, Roșu și Negru, al cărei lider era Liviu Tudan, dispunea de cel mai bun set de scule, unul dintre cei mai buni sunetiști, Dorian Ciubuc, și de un număr uriaș de fani care făceau ca aproape toate concertele să se desfășoare cu casa închisă. În perioada 1981-82, efectuează turnee cu Cenaclul Scânteia Tineretului, când scot și super hit-ul Pseudofabula, compus de chitaristul Adrian Ordean. Și aici avem un exemplu pozitiv de data asta, pe dos față de cum se desfășurau lucrurile, când trebuia să ai aprobare și să aștepți ani de zile să-ți iasă un album. În mai 1985, fără a-i consulta pe membrii trupei, sau măcar pe Liviu Tudan, Electrecord lansează de capul lor albumul Pseudofabula, care cuprindea un număr de 11 înregistrări radio de-ale lor, efectuate în perioada 1978-1984.

În august 1979, cotidianul Scânteia, care prezenta politica partidului comunist, publică articolul Degringolada tineretului capitalist: de la mișcarea hippie la anarhia punk. Este pentru prima oară când presa (și mai ales Scânteia) abordează un asemenea subiect, iar din text reieșea faptul că în timp ce mișcarea hippie avusese oarecum un rol pozitiv, ducând la sfârșitul războiului din Vietnam, punkiștii îndeamnă la dezordine socială, anarhie și violență. Ne învârteam de fapt cam în același joc, unde dacă îți vedeai de treaba ta și cântai pe versuri clasice sau folclor, indiferent de calitatea muzicii, erai lăsat în pace sau chiar promovat, iar tot ce era „proaspăt” era, evident, degradant și periculos. Rock-ul vechi e ok, rock-ul nou devine problema actuală.

Perioada 1977-1985 a fost dominată de trupe hard & heavy rock, iar cele mai importante nume aveau să devină formații precum Metropol, Metrock, Pro Musica, Iris, Voltaj, Quartz, Harap Alb, Acid, Pro Rock, Blitz, Hardton și multe altele care aveau drept modele muzicale AC/DC, Whitesnake, Deep Purple, Iron Maiden, Judas Priest, Motorhead, Thin Lizzy, Van Halen sau Black Sabbath.

Pentru formația Iris urmează o serie de schimbări de componență zbuciumate. Mai întâi, sunt cooptați binecunoscutul Cristi Minculescu ca solist vocal și mai ales chitaristul Adrian Ilie, care devine liderul trupei și principalul compozitor. Cine mă strigă în noapte, Valuri, Călătorul sau Pământul îl cuprind, toate pe textele lui Cristi Minculescu, devin hituri încă de la primele concerte în noua formulă. Timp de aproape doi ani, Iris are sălile arhipline cam la toate concertele la care participă. După un concert la Sala Polivalentă însă, cu casa închisă, sunt interziși pentru o bună perioadă de timp. Participă mai târziu la Cenaclul Flacăra (din 1982) – colaborare care avea să se lase și ea cu scandaluri –, unde Iris obține aprobarea pentru înregistrarea unui prim album, care apare în 1984 – cu titlul Iris, la fel ca al formației –, fiind considerat primul album heavy rock din România. Marele hit va fi Trenul fără naș. Adrian Ilie va părăsi trupa și va forma Voltaj, în care o perioadă va cânta și Cristi Minculescu.

Am plecat din cenaclu și am făcut trupă cu Minculescu, pe care am numit-o Voltaj. Am avut mari succese cu acest grup. Ne simțeam descătușați de nemernicia cenaclului, unde parcă eram niște fiare în cușcă.

Adrian Ilie

În iunie 1980, la Spitalul de Psihiatrie din Jebel, județul Timiș, Pro Musica își aduce aportul la o serie de tratamente meloterapeutice ale pacienților, supravegheate de medici, rezultatele făcând și obiectul unei comunicări științifice. În perioada noiembrie 1982-decembrie 1984, Pro Musica va efectua turnee alături de Cenaclul Flacăra. Piesa Proteul pasăre va intra în topurile de specialitate. Pe 30 ianuarie 1984, la Teatrul Național Timișoara, și pe 6 februarie, la Sala Olimpia au loc concerte de promovare a operei rock Introducere într-un concert baroc, spectacole care sunt vizionate și de cenzori, care nu vor accepta însă din motive ideologice prezentarea în circuitul public. Singurul lor album, Rock barock, apare abia în 1988, iar piesa lor reprezentativă despre revoluție, Timișoara, va apărea pe un single editat în Austria atât în română cât și în engleză, în 1990, același an în care se implică în Rock for Revolution, unde strâng bani pentru peste o sută de familii care au avut victime în 1989.

O altă formație importantă a rockului românesc a fost Celelalte Cuvinte, care debutează în decembrie 1981 la Casa Studenților din Timișoara. Albumul lor apare în 1987 și beneficiază și de colaborarea lui Florian Pittiș, care recită poezia Elenei Farago, În zori de zi. Activitatea lor va deveni însă mult mai intensă după Revoluție. Metrock este o formație înființată în 1980 de Marius Luca, după plecarea din Metropol, iar LP-ul lor din 1982, Castelul de nisip, este unul de referință pentru hard-rock-ul românesc. Un band bucureștean remarcat la începutul anilor ’80 a fost Quartz, trupă înființată de chitaristul Amedeo Bolohoi. Agresivitatea sound-ului lor nu trece însă neobservată, astfel că sunt suspendați în perioada ’84-’85.

La Ecran Club își avea sediul permanent formația ANA, trupă care a debutat la Festivalul Rockului Bucureștean, organizat de Stelian Tănase în 1983, în Clubul T4, acolo unde viitorul scriitor, politolog și om de presă era instructor cultural. Abordând rock expresiv, pe linia Judas Priest, ANA primește Premiul pentru Debut și este imediat invitată în concerte. Evoluează și la Club A, cu prilejul manifestărilor legate de sărbătorirea a 15 ani de la înființarea clubului și cam tot atunci apar și primele probleme. Formației i se interzice participarea la concerte și turnee, datorită agresivității muzicii și a numelui, considerându-se că ANA ar fi fost de fapt un acronim ce provenea de la Asociația Națională pentru Anarhie. Este organizată „o vizionare” pentru tovarășii de la CCES și UTC, iar chitaristul formației, Iorgos „Buli” Efremidis, le prezintă muzică tradițională grecească, astfel că trupa își va continua activitatea. O perioadă scurtă însă, pentru că vor da de Electrecord. Aceștia propun formației înregistrarea unui disc și, cum era obiceiul, solicită textele pieselor. Deși nu aveau mesaje anti-sistem, tot se întorc cenzurate. Într-un final, își vor întrerupe activitatea, odată cu plecarea solistului Bogdan Blaga în SUA.

New wave-ul românesc a reușit cam după jumătatea anilor ’80 să-și găsească și el propria cale, fiind acceptat alături de formațiile hard & heavy. În 1978, este înființată formația Holograf. Începând cu 1983, Gabriel Cotabiță devine solistul lor, cu care înregistrează și primul lor album, Holograf 1, în același an. Fiind invitați într-un turneu în URSS, Cotabiță nu primește pașaportul, astfel că părăsește formația, fiind înlocuit din 1985 cu Dan Bittman, care mai cântase la Blitz, Domino, Incognito și chiar Iris o scurtă perioadă, când Cristi Minculescu părăsise trupa. În 1982, Adrian Pleșca „Artan” și Dan Iliescu se hotărăsc să înfrunte formațiile hard rock care dominau pe atunci scenele muzicale, adoptând sonoritățile new wave, care la acel moment erau la modă în rockul mondial, formând Timpuri Noi. Participarea la festivalurile rock ale vremii le aduce o serie de premii: Constelații Rock – Râmnicu Vâlcea ’84 (Premiul I), Selecția Rock – București ’85 (Marele Premiu), Bradul de Argint – Miercurea Ciuc ’86 (Marele Premiu) sau Top’87 București (Premiul criticii muzicale).

Alte trupe cunoscute din zona new wave a anilor ’80 au fost Krypton, Asterisc, Sens sau Magazinul de muzică. Mircea Florian revine și el în scenă și trece de la folk la new wave și electronică, formând trupa Florian din Transilvania și pregătind spectacolul sincretic de teatru rock Tainicul vârtej, album care atunci când va fi înregistrat va fi cenzurat, după care Mircea Florian va alege calea exilului. Una dintre formațiile de rock progresiv și jazz rock a fost Basorelief, înființată în toamna lui 1977. Și tot la capitolul rock progresiv putem bifa și trupele Post Scriptum, din Timișoara, înființată în 1980; Accent, din Tulcea, din 1979, foarte iubită de public în anii ’80; sau Floare albastră, din București, ale cărei baze au fost puse 1985.

Autoritățile comuniste, care abia dăduseră liber formațiilor hard rock, nu puteau accepta sub nicio formă punk-ul. Tocmai de aceea au fost puține formații românești care au cochetat atunci cu acest gen. Majoritatea trupelor care cântau punk s-au ascuns sub umbrela mult mai largă a hard rock-ului sau a new wave-ului.

În București, cea mai mare grupare punk se găsea în Drumul Taberei. Se întâlneau seara în câte-o stație de autobuz și, la adăpostul întunericului, după ce-și zburleau părul și-și desenau cu carioca diferite modele pe față, se așezau în cerc și făceau poștă câte-o sticlă de vodcă Săniuța sau de alcool etilic îndoit cu apă. Pereții clădirilor din jur sau gheretele stațiilor de autobuz păstrau ca amintiri ale întâlnirilor desene sau sloganuri cu conținut pornografic, înjurături crunte și simboluri anarhiste. Milițienii, care la început aveau ordine stricte să-i legitimeze și să-i ducă o noapte-două la zdup, s-au săturat la un moment dat să-i mai șicaneze și îi supravegheau de la distanță. (…) Puținii tineri care aveau curajul să apară pe stradă în costumație de punkeri sau să își lase creastă riscau să fie cotonogiți atât de milițieni, cât și de vigilenții oameni ai muncii, și nu aveau acele trupe care să le reprezinte ideile radicale și anarhiste. La un moment dat, cam atunci când compuseseră Corabia cu pânze, Iris era percepută de punkeri ca fiind trupa lor.

Nelu Stratone – „Rock sub seceră și ciocan”

Una dintre principalele reprezentante a muzicii punk a fost Flucs, formată la București și care a activat timp de aproape doi ani, între 1979 și 1981. Au avut un hit de notorietate, Noi cu drag muncim!, din pricina căruia erau să fie arestați la un concert la Sala Polivalentă, unde au fost salvați în ultimul moment de Stelian Tănase, organizatorul concertului, care a reușit să-i scape de „grija” miliției. Apoi, datorită atitudinii lor scenice, cât și a repertoriului, au fost considerați punk și Sorin Chifiriuc sau Domino (o altă trupă înființată d el), Iris, după cum l-am citat și pe Nelu Stratone, Gong, sau chiar Timpuri Noi.

 

Ne apropiem de momentul decisiv, când vom face o gaură în steag și vom elibera, printre altele, și muzica rock de sub seceră și ciocan. În ultimii ani de comunism, ne referim ’86-’87 până în decembrie ’89, rock-ul trăiește oarecum un paradox. Deși autoritățile nu priveau cu ochi buni anumite curente muzicale, care din punctul lor de vedere produceau dezordine și haos, cum erau hard & heavy, punkul sau metalele extreme, totuși numărul trupelor care merg pe aceste direcții cresc în mod exponențial.

Exista și o oarecare explicație. După interzicerea cenaclurilor Flacăra și Scânteia Tineretului, cineva „de sus” a remarcat că tinerii trebuiau cât de cât supravegheați și asta nu se putea realiza decât dacă reușeai să-i aduni într-un loc public.

Nelu Stratone – „Rock sub seceră și ciocan”

În plus, cea mai mare parte dintre muzicieni lucrau, la rândul lor, puțini fiind cei care trăiau doar din activitatea muzicală. De exemplu, Adrian Ilie sau Amedeo Bolohoi lucrau la centrul de calcul al I.O.R., chitaristul Mugurel Vrabete s-a dus să-și ia în primire postul primit la repartiție, de arhitect stagiar la Alba Iulia, iar în perioada de ascensiune a formației Holograf, toți componenții trupei mergeau la serviciu zi de zi, iar apoi făceau naveta Craiova-București sau Pitești-București și retur, pentru a participa la repetiții sau concerte. În aceste condiții, pasiunea pentru rock presupunea absențe nemotivate de la serviciu, mustrări sau înțelegeri tacite cu șeful, răsplătite cu șpăgi.

Muzica devenise o pasiune costisitoare: cheltuielile cu instrumentele, închirierea sălii de repetiție, transportul sau diferitele atenții pentru șefi depășind cu mult veniturile. Așa că lucrurile încep să se mai relaxeze din partea sistemului, pentru a nu sufoca complet mișcarea rock. Consiliul Culturii și Educației Socialiste avizează textele mai mult formal, mai ales pentru concerte, singurele texte care erau puricate atent fiind doar cele care apăreau pe discuri la Electrecord sau cele ale melodiilor difuzate la radio. Ori aici era destul de simplu de făcut o listă a formațiilor care nu puneau probleme, pe care să le chemi la înregistrări. Cam așa se explică faptul că o mare parte din trupele cu priză la public nu au apărut pe discuri sau nu au fost difuzate la radio, apărând în schimb discuri cu trupe insignifiante, dar care respectau directivele. Ceilalți erau lăsați totuși să cânte în cluburi, fiind taxați, dacă era cazul, cu suspendări pe perioade mai scurte sau mai lungi. Cei care au recidivat au fost suspendați definitiv, dar tot reveneau în scurt timp sub un alt nume de trupă, iar „telefonul fără fir” al fanilor rock funcționa foarte bine, astfel că încă de la primele concerte sub noul nume se știa deja cine avea că cânte. Ei bine, cam ăsta este contextul „libertin” al sfârșitul comunismului în România.

Zona de Vest a țării continuă să dea o serie de trupe interesante, precum Celelalte Cuvinte, de care am mai menționat, dar și Cargo (vor fi suspendați din cauza piesei Clasa muncitoare), Impact, Amala, Abra sau Survolaj, cu o interesantă diversitate de stiluri: hard & heavy, folk rock, etno rock balcanic, rock psihedelic sau chiar punk. În Cluj, în topuri avem Semnal M, Compact, Kappa, Trans Express, Rodion G.A. sau Hellion; Mass Media și Oxigen din Alba Iulia; Riff, Stereo sau Assiris din Sibiu; Conexiuni sau Pansament din Brașov; Autostop MS la Târgu Mureș. În Craiova continuă Revividus, dar și Hazard, Sens Unic, Impuls sau SOS.

Iris continuă să fie una dintre cele mai prolifice formații și în decembrie ’86-ianuarie ’87 înregistrează albumul Iris II, a cărui copertă realizată de Alexandru Andrieș reprezenta de fapt silueta lui Angus Young de la AC/DC, lucru care a scăpat cenzurii și ne arată deja că nu mai e atât de vigilentă. Pe albumul acesta avem și super piesa Strada ta, compusă și cu versuri de Cristi Minculescu. După un concert susținut pe 19 aprilie 1988 la Miercurea Ciuc, trupa este amenințată cu suspendarea definitivă. Incidentul a fost provocat de cei care nu au reușit să pătrundă în sala de spectacole, care era arhiplină, astfel că aceștia au protestat în stradă și au incendiat o mașină din dotarea miliției. Într-un final fericit, s-a demonstrat că vina a aparținut organizatorilor, astfel că după trei luni, pe 13 august 1988, Iris revine pe scenă. Decembrie ’89 avea să-i găsească pe membrii trupei în studioul Tomis, acolo unde înregistrau cel de-al patrulea album, care va apărea în cursul anului 1990.

După un concert de excepție Voltaj la Sala Polivalentă, în 1986, Adrian Ilie va renunța la activitatea muzicală și, timp de un an și jumătate, va aștepta viza pentru plecarea sa definitivă din țară. Formația se scindează în două, iar trupa care rămâne cu numele va fi suspendată și va reveni abia după decembrie 1989. Cei de la Holograf vor avea o ascensiune fulgerătoare, după ce vor hotărî să se dedice 100% activității muzicale, renunțând la posturile pe care le aveau pe la diverse instituții. Urmează pentru ei concerte internaționale în Bulgaria, Polonia, Coreea de Nord și URSS, precum și alte turnee în țară. Albumul Holograf III apare în anul 1988 și reprezintă un vârf de vânzări, datorită lui vor intra în topurile de specialitate și se vor bucura și de o bună mediatizare. Savoy, fără surprize, rămâne preferata Electrecordului și a Consiliului Culturii și Educației Socialiste, care le aprobă totul pe loc. Eu sunt ca viața, albumul lor din 1985, se folosește de textele lui Corneliu Vadim Tudor.

 

Și cam aici se încheie și povestea noastră, pornind de la anii ’60 și primele acorduri de chitară, valul creat de filmul The Young Ones și Joile Tineretului, cenzura nemernică a anilor ’70 și primele formații cu superstaruri, Phoenix și Sfinx îndeosebi, care au ținut capetele de afiș ale acelor vremuri, oficializarea folk-ului pe lângă rock, festivalurile comuniste, în frunte cu Cenaclul Flacăra, până la diversificarea totală a genului rock, în hard & heavy, metal și chiar punk, spre anii ’80, odată cu apariția altor legende, precum Timpuri Noi, Holograf (care a mers apoi spre pop-rock, devenind probabil formația cu cele mai multe hituri din istoria muzicii noastre în genere), Compact, Cargo și multe altele.

După cum ați văzut și v-am spus și la început, istoria rock-ului a fost una încrâncenată, din care, repet, nu am păstrat totul, pentru că sistemul a avut grijă ca răzvrătiții sau cei care nu se mulau pe normele propuse să nu înregistreze sau să apară undeva oficial. Păstrăm doar o parte a rock-ului, și tare mult mi-aș fi dorit și cu siguranță și mulți dintre voi v-ați dori să auzim și experimentele psihedelice de la început, sau formațiile care sunau ca The Doors ori Led Zeppelin. În fine, am avut parte și de o istorie e celor care au ales calea exilului, trupe și trupe întregi. Cu totul și cu totul altfel ar fi arătat rock-ul nostru fără atâtea plecări în masă, adevărate superstaruri. O istorie, pe de altă parte, a celor care s-au supus regimului și au avut parte de mari beneficii și laude, chiar și după ’90. Impostura în România e o virtute, iar de multe ori doar ce apare la TV există. Chiar și astăzi suferim de aceleași simptome. O istorie a rock-ului care până la urmă nu a avut voie „să vorbească” de fapt, rezumându-se la poezii clasice de multe ori și la folclor, chiar dacă în unele cazuri acesta a fost reinterpretat extraordinar. Acest lucru a adus multe dezavantaje, dar a și făcut ca unii poeți, cum mă gândesc la Șerban Foarță, să ne aducă în față niște versuri unice atât pentru muzică, cât și literar vorbind. Desigur, nu e nici pe departe singurul, dar îl consider printre cei mai buni și este și printre puținii poeți legendari cu adevărat rămași în viață.

Dacă vreți să aflați mai multe despre istoria rock-ului românesc, vă recomand cu căldură cartea lui Nelu Stratone, Rock sub seceră și ciocan, care analizează toate formațiile apărute între anii ’60 și ’89, are inclusiv un tabel cronologic al tuturor aparițiilor discografice și al concertelor, relatări ale componenților din trupe, istoriile lor șamd. Nu în ultimul rând, a fost o carte recomandată de Nicu Covaci, Ilie Stepan, „Ciocu” Vintilă și mulți, mulți alții. Am fost editorul acestei cărți, prima de altfel publicată vreodată la editura Hyperliteratura și am participat la turnee de lansări în foarte multe orașe din țară, unde am avut ocazia să cunosc o sumedenie de personaje din carte, care au și cântat în deschiderile noastre sau după evenimente și cărora le mulțumesc și acum.