Mitologie română #1: Facerea lumii, crearea oamenilor, ieșirea din timp și câteva duhuri malefice

Atunci când auzim de câte o știre în care în nu știu ce sat ascuns de lume un mort a fost dezgropat pentru a i se înfige un țăruș în inimă, de exemplu, avem de multe ori senzația că o parte oricât de mică a lumii noastre a rămas cumva blocată „spiritual” la un nivel arhaic, de Ev Mediu Timpuriu sau chiar înainte de el și ne mirăm cum de se mai pot păstra astfel de tradiții și astăzi. Astea sunt însă obiceiurile cele mai crunte și, într-adevăr, ne șochează, dar avem de fapt o sumedenie de tradiții păstrate din timpuri străvechi, care mai guvernează încă viața de la sat, dar și multe din superstițiile zonelor urbane. Așa că azi vreau să mergem spre rădăcinile acestor obiceiuri, pentru a afla de ce unele lucruri se duc pe Apa Sâmbetei și care-i treaba cu ea, despre dansuri sau cântece uitate, spirite malefice și tot soiul de arătări și ființe fantastice.

Puțini dintre noi știu că relația românilor cu lumea de dincolo, înainte de religiile moderne (dar și a est-europenilor, în genere, pentru că multe din aceste culturi se întrepătrund) este una de-a dreptul fascinantă. De ce până la urmă un om devenea strigoi și ce trebuia să faci să te aperi de el? Care erau și alte duhuri înspăimântătoare ale nopții? De fapt: în ce credeau oamenii de pe meleagurile de „pe aici” înainte de Dumnezeu? Sau, mai corect spus, înainte de un Dumnezeu creștin, înainte de Adam și Eva, înainte ca lucrurile să se fi împărțit clar între Bine și Rău, între răsplata primită dincolo și păcat, alături de o pedeapsă eternă.

Vorbim de timpuri în care magia se confunda cu un fel de știință rudimentară, în care moașele, ursitoarele, fermecătoarele sau descântătoarele și vracii orânduiau starea lucrurilor. Ce era Dincolo de moarte în timpurile străvechi? Ce credințe aveau strămoșii noștri și care erau tradițiile din viața lor de zi cu zi? Cum era medicina teurgică și care era forța descântecelor? Cine erau personajele societății arhaice care comunicau fie cu elementele naturii, fie cu spiritele? Cum credeau oamenii că s-a creat lumea înainte? Și, peste toate astea, cu ce am rămas din vechile credințe și mituri până astăzi? Pentru că și creștinismul nostru este unul adaptat, în care se mai amestecă tot felul de concepții autohtone bătrânești, în care au mai tot apărut solomonari sau vrăjitoare înainte de îngeri și demoni. Ne mai guvernează oare, în străfundul nostru, unele dintre principiile acestea îndepărtate?

 

Apa primordială și scoaterea pământului

Înainte de toate, s-o luăm cu începutul. Și mai exact, să mergem la povestea dinaintea ființei umane, la miturile cosmogonice. Aproape toate legendele creației din zona noastră (și cea slavă deopotrivă) aduc în discuție la început existența apelor cosmice. Pe scurt, în orice ar fi însemnat atunci Universul, nu era decât apă și întuneric. Apa primordială, sub care era ascuns pământul. Nașterea vieții așa cum o știm pornește de la doi creatori – doi zei, doi demiurgi – Fârtatul și Nefârtatul. Ulterior deveniți, prin amestecul creștinismului, foarte simplist, Dumnezeu și Diavolul, și atribuindu-li-se tot felul de însușiri ori ultra pozitive ori ultra negative. Majoritatea legendelor spun că cei doi ar fi fost chiar frați gemeni – iar de unde au apărut ei peste apa asta cosmică, care plutea efectiv în neant, habar n-avem. Cel mai probabil din… Voia lor.

Inițial, Fârtatul este cel care are ideea aducerii pământului la suprafață – idee care se regăsește în nenumărate culturi din lume. Iar aici vom vedea că rolurile așa-zisului Dumnezeu (care nu are legătură cu Dumnezeul creștin pe care îl cunoaștem astăzi) și al așa-zisului Diavol sau al celui cu spirit demonic nu sunt foarte clar definite, ci se amestecă cam tare. Atât de tare, că se și inversează, până unul devine chiar caraghios de prostănac, iar altul dezvoltă un spirit inovativ remarcabil.

Dumnezeu trimite broasca – de unde a apărut broasca, iar n-avem idee, probabil era o broască cosmică primordială, din apa cosmică primordială – în fine, o trimite să aducă nămol din fundul apelor. Zis și făcut.

De atunci Dumnezeu a blagoslovit pe broască; și ăl de omoară broaștele face un mare păcat și la moartea lui va fi plin de bube pe trup.

După scoaterea mâlului la suprafață, apare ariciul. Căci pământul fusese întins de Dumnezeu ca o plăcintă, dar era tot drept de la un cap la altul. Și nimic nu putea crește și niciun alt animal nu putea să apară pentru că nu se putea hrăni. De unde să ai vegetație, dacă nu ai ape curgătoare în jurul cărora să se formeze? Pământul era întins și sterp, așa că ariciul primordial a fost trimis să scormonească, să facă găuri prin care să vină apa pe pământ de dedesubt, și să ridice munții, dealurile, să formeze văile și uite-așa să apară gârlele, izvoarele, râurile șamd.

Dumnezeu a făcut pământul și era mulțumit de isprava sa. Nefârtatul însă tot bombănea la vederea „minunatei” creației. În primul rând pentru că orbecăia prin întuneric. Căci, stați, nu aveam încă Soarele și Luna, ziua și noaptea. Și se pare că Nefârtatul, „nemernicul”, este de fapt cel care creează astrele, conform celor mai multe dintre legende. Mai târziu, tot el va aduce și semințele pentru plante, de grâu îndeosebi. Și va ajuta destul de mult omul în evoluția și supraviețuirea sa.

Pământul era privit la început ca o vietate. În primul rând și el era posesor de suflet. Avea cap (marginea lumii), inimă și coadă. Iar sângele lui era apa care curgea. În mijlocul său se afla „buricul pământului” – pe unde răsufla când se cutremura. Buricul pământului era un fel de deschizătură extrem de adâncă prin care puteai ajunge pe alte tărâmuri. Căci în timpuri străvechi se credea că lumea era ordonată pe mai multe straturi. În legende, locul acesta e comparat cu un fel de fântână părăsită care puțea îngrozitor.

Despre Pământ se credea, fiind viu, că naște tot ceea ce există și tot el îl mănâncă. De aici expresia „mânca-l-ar pământul”. În toate obiceiurile străvechi Pământul era considerat sfânt. El trebuia sărutat, la pământ se băteau mătănii și se făceau închinăciuni, pentru că din el venea și hrana noastră. Și nu era deloc ok să-l vorbești de rău, căci puteai atrage urgii, nenoroc sau nefericire. În trecut, nu aveam neapărat conceptul de a păcătui, de vinovăție și pedeapsă așa cum le știm azi, ci oamenii ulterior, fiind ori lacomi ori nerecunoscători, atrăgeau dezastrele prin indolența sau chiar nesimțirea lor, supărând „zeitățile” și spiritele primordiale care guvernau lumea. Dar despre om puțin mai încolo.

Stâlpii Pământului, ziua și noaptea

Acum, bine, bine, Fârtatul a ridicat pământul din ape, dar mai trebuia să-l și fixeze, să n-o ia pe arătură prin tot Universul. Pentru a-i asigura stabilitatea, Fârtatul și-a luat diplomă de arhitect și l-a așezat pe niște piloni, așa-zișii Stâlpi ai Pământului. Care în legende diferă: ba sunt nouă, ba patru și tot așa. Din ce sunt făcuți stâlpii ăștia, iar nu e clar: ba tot din pământ, ba din ceară, ba vorbim de o forță magică sau chiar de făpturi cu puteri supraomenești. Pot fi și patru bivoli sau patru pești uriași, uneori (sau ulterior) în formă de cruce. Când peștii (sau alte vietăți care-or fi fost) oboseau ținând pământul, se mai scuturau, și de aici aveam vezi-Doamne cutremurele. Alte legende spun că pământul era rotund și avea în mijloc un singur stâlp de fapt, care la rândul său era înfipt în spinarea unui pește uriaș, care se și învârtea – și iată, avem și rotația pământului în jurul Soarelui foarte frumos explicată, fără ca nimeni să ardă pe vreun rug.

Dumnezeu așezase cerul și scaunul său lângă pământ și avea o scară pe care se da jos. Umbla printre oameni și-i învăța cum să se poarte, iar seara urca înapoi în cer.

După săvârșirea pământului, cele mai îndepărtate legende vorbesc despre formarea cerului ca o cupolă, un fel de capac așezat peste lume. Mecanismul de fixare a cerului de pământ se credea că era făcut din niște torți – Torțile Cerului (toarte, mânere) –, pe care Creatorul le mai învârtea și schimba astfel anotimpurile. Ulterior, pe boltă au fost create Soarele și Luna, iar aici miturile sunt atât de numeroase că ne-ar lua câteva ore bune numai să le cuprindem pe toate. Soarele și Luna apar fie ca frați și soră, fie ca iubiți predestinați să nu se regăsească vreodată. Există inclusiv varianta des întâlnită a unui soi de incest și de aici pedeapsa (divină) pentru ca ei să nu se poată întâlni și atinge, doar să se zărească de la distanță. Iana Sânziana (a nu se confunda cu Ileana Cosânzeana) apare uneori în folclor ca fiind sora Soarelui, o zână care fuge mereu de el, de teama incestului.

Soarele era tras de un car de aur și cai care mâncau jăratec. Alteori de alte animale fantastice: doisprezece boi sau șapte iepuri, la amiază de un leu împiedicat sau chiar de o căprioară. Seara, el coboară pe cupolă la marginea lumii și își începe călătoria nocturnă, în vis, prin apa primordială. Dacă se odihnește bine, atunci el a doua zi va fi luminos. Iar dacă nu ar trece pe la „casa lui” să doarmă și nu s-ar răcori în apă, ne-ar pârjoli pe toți de pe fața pământului – pârjolirea fiind una dintre cele mai multe variante ale sfârșitului lumii în vechile credințe. Sfârșitul lumii este pomenit uneori și prin întoarcerea pe dos a lucrurilor, prin răsăritul Soarelui la asfințit și apunerea lui la Răsărit, urmată de sucirea pământului în apa primordială. O interesantă paralelă la schimbarea magnetică a polilor.

Apa Sâmbetei și Sorbul Mărilor

Apa Sâmbetei este matca tuturor apelor și se trage din această mare primordială, care era dinaintea întregii existențe terestre. Și ea face legătura dintre lumea viilor și lumea morților. Apa Sâmbetei, se spune, ocolește de trei ori pământul ca un șarpe, iar la capătul lumii merge către tărâmul celălalt. Acolo este hotarul dintre vii și morți, un loc în care fierbe necontenit și prin care nimic viu nu poate trece, în afară de suflete. Exceptând însă ziua de sâmbătă, de unde-i vine și numele. Doar atunci prin ea se pot trimite ofrande morților sau tot felul de mesaje prin „intermediari specializați”.

Și cum sufletele se adună pe ape, se zice că e bine să sufli peste ea înainte să o bei sau să verși din ea puțin, ca să fugă sufletele. Ceea ce face interesant și obiceiul rămas până astăzi de a vărsa dintr-o băutură în cinstea morților, pentru că, intrând în pământ, ofranda noastră ajunge la un moment dat în ape și automat de-acolo va călători spre lumea morților.

În apă, locuiește și unul dintre cele mai interesante și vechi personaje din mitologia noastră, Sorbul Mărilor. Rolul lui era acela de a regla nivelul apelor din întreaga lume, de a sorbi mările – de aici și numele lui. O vietate care îneca pe oricine îl vedea și de aceea nu prea avem multe descrieri ale sale, dar legendele vorbesc despre un monstru cu solzi, care se putea transforma și într-un soi de abur negru, pentru că el se putea ridica și duce apa și către nori. El este cel care poartă și sufletele, chiar pe buzele lui, și le duce prin Apa Sâmbetei în locul fără fund, unde se adună toate apele pământului.

 

Ei bine, se zice că primii oameni au fost făcuți din pământ și aveau și culoarea lui, adică neagră. Culoarea pielii s-ar fi schimbat între timp din cauza groazei. Când a apărut și creștinismul în peisaj, explicația groazei a venit din pricina păcatului uciderii între frați, Cain și Abel. Alteori culoarea neagră vine de la Nefârtat, care este considerat creatorul oamenilor. Era tare mândru de ei, numai că, ce să vezi?, primii oameni s-au spălat în mare și s-au albit și de-atunci Diavolul s-a cam dezis de ei. De multe ori ideea facerii oamenilor apare ca fiind a celui necurat, dar Dumnezeu este cel care le dă suflul la viață. De aici și explicația că în noi este ceva aparent greșit, că-l avem, cum s-ar zice, pe Dracul.

Omul nu a fost însă făcut ok din prima. Analizând legendele românești tot mai îndepărtate, vom vedea că au fost multe variante de oameni până a ieșit unul decent. De parcă cineva (și nu tocmai foarte priceput) s-ar fi jucat cu un soi de kit genetic câteva mii de ani până s-a prins cum stă treaba.

(1) De demult tare, oamenii aveau păr pe trup, trăiau în pădure și se chemau oameni de pădure, erau proști și nu le trăbuia nimică, nici foc. Dumnezeu a văzut că nu-i bine așa și le-a mântuit neamul, a făcut oameni de lut, oameni în piele.

(2) Zice că dintâi a făcut Dumnezeu un om ș-o femeie, dar ei nu să grijeau, nu să îmbrăcau, nu să spălau, sta lepul pe ei. Dacă a văzut Dumnezeu așa, a schimbat. Le-a dat păr pe trup, ca la vite. Dar tot nu era frumos.

La început, oamenii au avut și diferite mărimi. Și aproape toate legendele de la noi (dar și din multe alte părți ale lume) vorbesc despre apariția unor uriași. Niște oameni care au trăit demult tare, pe la începuturile lumii, care aveau o statură gigantică și o forță nebănuită, o primă specie umanoidă care a și scăpat de sub control din cauza violenței și răutății lor. În mitologia noastră găsim referiri la ei cu nume ca JIDOVI (fără legătură însă cu neamul evreiesc, conotațiile acestea au apărut mult mai târziu), NOVACI sau CĂPCÂNI (ulterior căpcăuni sau căucăuni), despre care se spunea că erau foarte urâți, cu un obraz de om și altul de câine.

Aveau numai un ochi în frunte și altul în ceafă, o nară de câine și una de om, iar gura mare până la ureche. Unii aveau trei, alții cinci picioare. Nu puteau vorbi, ci răcneau ca fiarele.

Se pare că din acești nemiloși căpcăuni o foarte mică parte a supraviețuit și s-au și întâlnit mai apoi cu oamenii din ziua de azi și, după cum au rămas multe istorisiri în basme, numai bine nu ne-a fost în aceste ciocniri, pentru că hamburgerul lor preferat era făcut din carne de om.

În vremea lor, căpcânii schingiuiau mai ales pe femei, străpungându-le țâțele cu frigări arse, iar copiii lor îi mâncau.

După alte legende, ROHMANII au fost printre cei care au locuit înainte noastră pe Pământ. Li se mai spunea și BLAJINI. Deseori sunt identificați cu piticii, o altă specie ratată a năstrușnicului creator.

Dumnezeu a făcut la început pe urieși, dar, văzând că sunt prea mari și se-mpiedică de munți și de păduri și nu-s de nicio treabă, s-a gândit să facă alt soi de oameni și atunci a făcut niște oameni mici, mici de tot, ca niște pitici. Aceștia se numesc blajini, pentru că erau oameni cuvioși și tare blânzi. (…) Dar nici aceștia nu puteau isprăvi nimic, pentru că nu erau de niciun folos, și-atunci a creat Dumnezeu pe oamenii de astăzi. Pe blajini, ca să nu mai încurce lumea de aici, pe pământ, i-a luat și i-a dus pe tărâmurile celelalte, pe acolo pe unde curge Apa Sâmbetei.

Și până la săvârșirea omului de astăzi, mai sunt menționate și alte specii ciudate la începuturile lumii, cum ar fi fost: HÂRBOȚII – care purtau cu toții părul împletit în coadă, ca femeile; NETOȚII – care erau mari, urâți și netunși, cu păr pe tot corpul, foarte asemănători cu un Yeti primitiv; sau jumătățile de oameni – care aveau ba numai o mână sau doar un picior; dar apar în mitologie apoi și așa-ziși inși cu șapte mâine și șapte picioare.

Oricum o dai, a trebuit să treacă enorm de mult timp și să se succeadă se pare generații întregi de mutanți și umanoizi care mai de care mai dubioși până la crearea noastră. Ideea principală însă rămâne aceasta: mai întâi au fost uriașii (și ei de nenumărate tipuri), care fie printr-un cataclism natural, fie printr-o intervenție divină (în genere un potop) au fost exterminați; apoi au fost piticii, ca niște hobbiți, care nu prea s-au descurcat din cauza fragilității lor și fie au dispărut de la sine, fie au fost luați chiar de creator pe sus și duși într-o altă lume (și aici avem o altă sumedenie de legende și de povești, dar de care nu mă voi ocupa acum), ca într-un final, după alte și alte experimente horror-comice, să ajungem la omul de azi, care ba îi seamănă Fârtatului, ba Nefârtatului. Ca și când fiecare de fapt și-ar fi făcut un fel de animal de companie cu care să joace și s-a întrecut în gafe și isprăvi care mai de care mai ciudate, care să arate al cui e mai bun.

Și-acum, c-avem pământul cu toate formele lui de relief, cerul împărțit în noapte și zi, fauna și omul, începe în sfârșit călătoria noastră. Undeva după crearea omului, divinitatea se pare că s-a cam plictisit de partea terestră a lucrurilor și s-a retras Dincolo, în universul spiritelor, care apare fie în ceruri, fie sub pământ sau chiar pe cealaltă parte a lui. Și cei doi fârtați nu s-au retras singuri, ci au luat cu ei cele mai vechi spirite sau chiar cei mai vechi oameni care au trăit pe pământ, pe care i-au transformat în spiritele fundamentale care trag de fapt ițele lumii. De-aici începe adevărata poveste a lumilor, a viilor și a morților, iar nu înainte de toate a Timpului, unde lucrurile se răstălmăcesc grav de tot până abia ce mai pot fi deslușite. Pentru că există un timp al oamenilor, firesc și curgător, și un timp fantastic, al duhurilor, care pentru noi este aproape de neconceput.

 

Legat de timpul oamenilor, până să putem vorbi despre un calendar cât de cât coerent, care a apărut mult mai târziu, influențat ba de anotimpuri sau alte fenomene ale naturii, de mai multe civilizații apoi (anul dacic, de exemplu, începea cu 1 noiembrie; anul nou la romani pe 1 martie; cel biblic la 1 septembrie, anul nou viticol pe 2 februarie; cel agrar pe 9 martie; iar cel pastoral pe 23 aprilie), un aspect foarte interesant ține de zilele săptămânii. În mitologie, zilele săptămânii au fost chiar oameni străvechi sau așa-zise ursitoare. Au devenit apoi păzitoare ale întregului cosmos, cu puteri supranaturale fabuloase, influențându-ne fiecare aspect al vieții și aducând o serie de obiceiuri ce trebuiau respectate pentru fiecare în parte ca să ai noroc, sau lucruri categoric de evitat ca să n-o mierlești în chinuri groaznice, pe scurt. Am putea spune că zilele săptămânii sunt primele zâne și zâni sau demoni în adevăratul sens al cuvântului, iar credința în ele era extraordinar de importantă și deciziile și acțiunile strămoșilor noștri erau foarte bine calculate după regulile lor.

Luni, de exemplu, este bărbat și este simbolul începuturilor și patron al lumii morților, alături de Sâmbătă. Doar că Luni reprezintă latura fastă a morții. Cu toate astea, nu e bine de plecat luni la drum și nici nu e ok să îngropi pe cineva, căci e rău de moarte pentru cei rămași în viață. E zi bună însă pentru descântece, pentru că babele descântă în zilele de sec (lunea, miercurea sau vinerea), ca să sece boala.

Cum îți merge lunea, în genere îți merge restul săptămânii sau chiar toată luna dacă vorbim de lunea cea dintâi, de la începutul lunii respective. Așa că luni e bine să te bucuri din plin și să alungi pe cât posibil depresiile și angoasele. Cine se naște lunea are noroc și viață îndelungată. Tot ce se începe luni merge bine, cu spor și e trainic. Nu e bine să dai bani lunea, îndeosebi dimineața, pentru că cine dă va tot trebui să dea toată săptămâna. Luni ar fi bine să cauți să iei și să primește de pretutindeni mai degrabă. Ați prins mersul lucrurilor.

Tot lunea nu e bine să speli rufe, căci te vei umple de bube. Femeia sau bărbatul care-și spală părul lunea rămâne văduv, respectiv văduvă, mare atenție deci. La fel, nu e bine să dai foc din casă sau să iei ouă din cuibar lunea, căci aduci pagubă. Iar cel care va mânca lunea carne, va avea pagubă în vite de pe urma lupilor. Și totodată nu e deloc bine să dai luni afară gunoiul din casă, pentru că… îți mănâncă uliul găinile.

Marți s-a urzit lumea, se spune, și Marțolea, demonul acestei zile, e tot bărbat. Este o zi total nefastă și plină de ghinion. Marțea sunt trei ceasuri rele. Copilul născut marți va fi nefericit toată viața. Nu e bine, evident, să începi nimic marți, pentru că e zi pocită. Mai ales să pleci la drum, total interzis! Lunea și marțea deci stai naibii acasă liniștit, de ce să te legi la cap cu fel și fel de probleme? Nu e bine să faci o logodnă marțea și nici să începi munca la plug. Femeii care se spală marțea pe cap îi moare bărbatul – lucru de analizat, nu e neapărat rău, mă gândesc. Cei care se îmbolnăvesc marți, mor în curând. Este interzis în mod special torsul și țesutul, pentru că mari nenorociri se pot întâmpla de aici. Tot marți (dar și sâmbătă) se spune că apar ielele, de care ar fi foarte indicat să te ferești. Se recomandă marțea să faci un bine, că e zi curățitoare și să umpli borș, că se fac acru. Și cam atât!

Miercuri este Ziua Soarelui, pentru că atunci s-a născut, și este o femeie sfântă. Miercurea se spune că locuiește departe în cer, în palate nemaivăzute și se preocupă de animale (în special de cele sălbatice) și că vindecă bolnavii. Miercurea e bine de pus cloșca și de început aratul. Și totuși, sunt interzise și aici țesutul, cusutul, spălatul, precum și tăiatul unghiilor sau… petrecerile. Spălatul pare cel mai mare păcat din această zi, mai ales spălatul pe cap, care te poate lăsa văduv sau văduvă.

Joi e pe jumătate bărbat și pe jumătate femeie. Este simbolul bivalenței și e considerată zi cu noroc. Se zice că numai duminica și joia e bine să te cununi sau să te fi născut. E și cea mai bună zi pentru farmece, căci e zi de dragoste. Și, în sfârșit, este o zi recomandată pentru spălat și curățenie în casă, și pentru țesut și croit. Cel mai indicat pentru fete e să se spele pe cap joi dimineața, înainte să răsară soarele, pentru că le va aduce mari împliniri în relații, pace și frumusețe.

Atenție însă la un aspect: joi noaptea, o singură dată pe an, poate apărea Joimărița, un fel de cotoroanță care veghează la păstrarea interdicțiilor legate de tors. Ea te poate face să-ți pierzi mințile și, ca orice duh puternic, poate „sparge” Timpul – o să discutăm despre asta, despre halucinațiile și schimbările temporale pe care le pot provoca spiritele imediat. Este regulă în cam tot ce ține de folclorul nostru să nu se toarcă niciodată după apusul soarelui, pentru că așa se nasc de fapt vârcolacii, pe firele luminate de lună. Dar și despre asta vom vorbi nițel mai încolo. Deoarece noaptea nu este a oamenilor, ci a spiritelor, iar torsul și țesutul sunt considerate îndeletniciri aproape magice, ce poartă în ele elemente cosmice. Asta pentru că firele vieții se torc și se țes în Univers de către zâni și ursitoare și orice acțiune care se aseamănă cu ceea ce fac ființele fantastice ce ne orânduiesc destinele este extrem de periculoasă. De aceea sunt multe interdicții, pentru că nu-i deloc ok să faci aici pe Pământ ce se întâmplă la un cu totul alt nivel, dar asemănător, pe plan spiritual – mai ales noaptea și cu precădere în anumite zile care nu-s așa îngăduitoare.

Totodată aspectul acesta arată legătura foarte strânsă dintre divinul arhaic să-l numim și capacitățile uimitoare ale femeilor de a intra în contact cu el, cu lumea spiritelor și cu forțe nebănuite. Pentru că femeile, prin acțiunile lor, sunt ființele care pot crea punți între universul viilor și cel de Dincolo, ele sunt moașele, ursitoarele, fermecătoarele, descântătoarele, vrăjitoarele și devin chiar iele. Puteau aduce atât beneficii comunității lor, cât și năpaste teribile. Iar latura aceasta nu era privită nici pozitiv, nici negativ, conotațiile într-un sens sau mai ales altul au apărut prin amestecarea miturilor și folclorului cu religiile moderne, când lucrurile brusc nu au mai fost atât de permisive. Tot ce ținea de partea asta magic-păgână a lucrurilor a căpătat deodată o tentă extrem de neagră, pentru că din moment ce s-a stabilit un nou zeu, cu alte puteri și altă istorie, celelalte elemente care nu i se mai potriveau au fost nu doar înlăturate, ci și blamate. Dacă înainte capacitățile spirituale ale femeilor erau extraordinar de utile și privite ca o forță în adevăratul sens al cuvântului, ele au devenit aducătoare de mari ghinioane, înfuriind proaspăta divinitate, de altfel iertătoare și propovăduitoare de pace și iubire.

Dar să încheiem zilele săptămânii și să trecem la Vineri, care este femeie și apare în legende ca soră a Duminicii. Este și protectoarea femeilor și a animalelor. Este foarte bătrână, se spune, și foarte miloasă. Locuiește la Miazănoapte, în pustiu, în ostroavele mării sau în cer, pe lumea ailaltă. Femeile nu trebuie să lucreze în ziua acestei sfinte. Nu e bine să facă mâncare vinerea, că nici pâinea nu se coace. Nu se umple borșul, din nou nu se toarce, nu se coase, nu se spală, nu se mătură, nu se scoate gunoiul. Mă gândesc că dacă am fi avut niște zile ceva mai permisive cu partea igienică a noastră, altfel ar fi stat poate lucrurile și-acum vizavi de statisticile care spun că nu știu câți români nu se spală pe dinți sau în genere, iar consumul de săpun și pastă de dinți este unul dintre cele mai mici din Europa. E și normal, tradițional vorbind, că patru sau cinci zile din săptămână nici n-aveai voie să te speli, pentru că riscai să aduci asupra ta toate nenorocirile lumii…

Vineri, cine coase își coase gura, cine toarce își toarce mațele, cine sparge ou face culcuș moroilor în casa lui, cine-și taie unghiile își pune spini pe calea pe care o trece desculță, cine se spală pe mâini nu are parte de colivă, iar cine ațâță focul își ațâță flacăra de sub cazanul în care are să fiarbă în iad.

Vinerea e bine ca fetele să postească, ca să le crească părul și să fie frumoase. Zâna asta, deși cam dură, ajută totuși oamenii în a-și vindeca bolile, mamele să fie sănătoase și să nască tefere, ori tinerele fete să-și întâlnească alesul.

Sâmbăta, conform tuturor tradițiilor, este ziua Morților și este bărbat. Este ziua când morților le sunt aduse ofrande, numită și ziua moșilor și a străbunilor, pe care suntem datori să ni aducem aminte. Ei trebuiesc sărbătoriți sâmbăta, așa cum sărbătorim viii, de zilele lor de naștere. Sunt recomandate în ziua asta spălatul și practicile magice, îndeosebi de dragoste. Sunt interzise măturatul, croitul, evident că și țesutul, dar și tăiatul animalelor, plecatul la drum, începuturile. Ce se naște sau începe sâmbăta e lucru rău. Copiii născuți în ziua asta sunt cei mai nefericiți și n-au șanse să trăiască prea mult. Lumea de dincolo numai sâmbăta e deschisă și atunci sufletele pot intra în ea. Orice dai e de pomană, iar orice începi pe Apa Sâmbetei se duce.

Dracii se fac din măturătura de sâmbătă, din gunoiul acela și din cenușa de pe zolniță ce-o aruncă femeile.

Duminica, în schimb, este considerată cea mai fastă zi și poate și cea mai importantă. Ea ar fi o fecioară care ar locui dincolo de Apa Sâmbetei, în păduri neumblate de oameni, și are veșminte albe. Ajută oamenii, pentru că le dă vise premonitorii prin care îi avertizează legat de anumite probleme care pot apărea în viitor, de boli, de ghinioane sau de ce pagube se pot isca. Așadar, dacă ai avut un vis duminica despre ceva ce ar putea să se întâmple, foarte posibil ca zâna aceasta măiastră să te fi prevenit. Cine se naște duminica e vesel și norocos. Se spune chiar că Duminica ar fi însuși Creatorul Lumii. Sau, în context creștin, este asociată cu Maica Domnului. Oricum ar fi, este o divinitate cu puterile cele mai mari și benefice. Descântecele și practicile magice sunt categoric interzise în ziua ei. Și e de preferat să nu se muncească.

 

Înainte să trecem la partea cea mai suculentă, la spirite, vreau să vorbim puțin despre noapte și zi. Am mai spus, dar destul de vag, că una a fost făcută pentru oameni, cealaltă pentru duhuri, iar în legende regulile sunt foarte bine stabilite și lumile clar delimitate. În timpul zilei, acționează foarte puține duhuri. Odată ce răsare soarele, ele își pierd puterile. Doar în jurul prânzului, pe la doisprezece, când e arșiță, se spune că unele ar mai putea acționa și de aceea e bine de stat în casă. Însă numai pentru câteva minute.

Miezul nopții este momentul de maximă sacralizare, de rupere a liniei temporale. Aici începe calendarul diurn, unde firescul dispare și lasă loc fantasticului. De exemplu, pot apărea ceasurile rele, pe care le recunoști când îți țiuie urechile. Ele sunt niște duhuri care zboară și pocesc tot ce le iese în cale. Odată cu venirea nopții și apariția lunii, omul nu mai are ce căuta în afara granițelor comunității sale (satului, orașului), iar de preferat ar fi fost să stea la casa lui. Luna este numită și soarele morților sau al spiritelor, iar pentru duhuri este la fel de puternică cum este pentru noi soarele. Corpurile celor care au murit în circumstanțe tragice sau neobișnuite pot învia la lumina ei, se mai zice. De lună, oricum, e bine să te ferești. Dacă o femeie bea apă în care s-a oglindit luna naște un copil lunatic. La fel, dacă luna bate peste un om care doarme, el poate deveni lunatic. Copiii, în general, trebuiesc păziți pentru a nu fi „văzuți” de lună. Lunatic poate avea mai multe înțelesuri aici, dar de cele mai multe ori se referă la faptul că devii somnambul. Lunaticii pot deveni și strigoi, spirite care bântuie lumea după moarte, și atunci ei trebuiesc îngropați invers, cu fața în jos, și să li se pună pietricele și mei în ochi, nas, gură sau urechi. Eclipsa, pe de altă parte, sporește puterile maleficului și este văzută ca o ieșire din timp. D-aia, ne reamintim, nu e bine să torci în anumite zile și mai ales noaptea, pentru că firele toarse se urcă vârcolacii să mănânce luna.

(La lună nouă) Atunci umblă strigoii, moroii, ies cei înecați, spânzurați, și bocesc, chem oamenii, îi trag ca să vină spre ei ca să-i prăpădească.

Dar ce înseamnă mai exact ieșirea din timp sau ruperea timpului? După cum știm și din basme, după călătoriile eroilor în lumile celelalte, la întoarcere au parte de obicei de surprize neașteptate, printre care și așa numitele Aberații Temporale. Sunt o sumedenie de legende care vorbesc despre întâlnirea celor vii cu un personaj din cealaltă lume, moment care se soldează în general cu un accident temporal. Când după cinci minute în care ai stat de vorbă cu un mort sau cu un spirit cu puteri supranaturale, te întorci și afli că au trecut câteva zeci sau chiar sute de ani. Timpul duhurilor se arată deci extrem de diferit față de cel al oamenilor, unde o clipă poate fi și de o mie de ani. Este vorba de fapt de părăsirea Timpului Profan și intrarea în Timpul Sacru – și poate vă amintiți nuvela lui Eliade, La Țigănci, exact pe această temă.

Întâlnirile cu ielele, cu Muma Pădurii sau alte spirite primejdioase duc la același rezultat. Amețeală, pierderea cunoștinței, evadarea într-un spațiu total necunoscut de multe ori și revenirea într-un timp străin, din viitor. Dacă un duh te strigă noaptea, iar tu îl asculți și îl urmezi, te poți trezi deodată – dacă o faci –într-un alt fel de univers sau, oricum, la mare distanță față de locul original de unde plecaseși, după trei sau după nouă zile. Sau după trei zile în mintea ta și trei sute de ani în noua realitate. Într-o legendă, când un om îl roagă pe un solomonar să-l plimbe pe balaurul său, acesta parcurge în câteva minute distanțe uriașe, iar când se întoarce omul nu mai recunoaște locurile de unde plecase. Vorbim deci despre o bulversare gravă a conștiinței și a percepției asupra timpului. Sau despre amestecarea unor planuri pe care mintea umană nici nu le poate percepe, intrând în aceste hăuri temporale.

Un alt subiect al acestor „călătorii în timp” este în multe legende întoarcerea mortului. Un om viu este chemat sau strigat din groapă de un mort cunoscut. Acesta îl invită să stea la povești cu el – uneori chiar în groapă –, să bea vin, să râdă, iar apoi are loc, evident, o fractură temporală. Cel viu are impresia că se întoarce după câteva ore, dar de fapt au trecut fie săptămâni, fie luni sau chiar ani. Așadar aproape orice contact între lumea viilor și cea a morților are repercusiuni grave.

Sunt nenumărate povești și legende cu astfel de întâmplări, iar basmul care conturează cel mai bine această idee este fără doar și poate Tinerețe fără Bătrânețe și Viață fără de Moarte. Ajuns în ținutul Celălalt, al zânelor și al timpului veșnic, eroul nu-și găsește liniștea și hotărăște să se întoarcă. Află că trecuseră sute de ani de la prima sa călătorie și ajunge într-o lume total străină, îmbătrânit peste noapte, recăpătându-și destinul de muritor. Și aici este și cheia povestirii – condiția muritorului în fața Timpului. Ieșirea din Timp este un avertisment sau chiar o pedeapsă pentru cei care îndrăznesc să se apropie de alt univers, cu alte legi spațio-temporale. Iar în toate istorisirile eroul este pus la punct cu vârf și îndesat pentru grozăvia sa, fiind aruncat ori într-un spațiu obscur și haotic, ori direct în moarte.

De aceea, o s-o mai spun, poate pentru ultima oară, ziua era a viilor și noaptea era a spiritelor și oamenii evitau atunci drumețiile, mai ales prin păduri sau pe la răspântii – unde se întâmplau mai toate nenorocirile –, ca să nu-și piardă cu adevărat mințile intrând în contact cu vreun duh malefic.

 

O să vorbim azi doar despre câteva dintre aceste spirite rele din folclorul și mitologia noastră (că sunt și cele bune, duhurile casei în mod special, vâlvele și unele știme): strigoii, sniamenii, moroii și zburătorii.

Deveneau strigoi în primul rând cei care mureau de o moarte nefirească, înainte de „termenul” fixat de ursitoare: sinucigașii, cei care nu beneficiaseră de o ceremonie funerară și nu fuseseră plânși, cei care muriseră într-un accident departe de casa lor, de asemenea și dacă cei vii nu respectau anumite ritualuri de îngropare. Strigoi deveneau și cei care încercau să contacteze lumea de dincolo sau, prin puterile lor, modificau orânduirea firească a lucrurilor: vrăjitorii și vrăjitoarele, solomonarii, uneori chiar și anumiți vraci și descântătoare. Dacă într-o familie se nășteau la rând mai mulți copii de același sex, al cincilea și al șaptelea deveneau strigoi. La fel erau și copiii născuți de Ziua Morților, sâmbăta, cei născuți cu căiță sau cei ai căror mame, când erau însărcinate, mâncaseră din carnea unui animal omorât de lup. Cei decedați se transformă în spirite atotputernice și continuă să bântuie lumea viilor, în loc să-și continue călătoria spre Lumea de Dincolo, a străbunilor, în funcție de natura morții pe care au avut-o, de duritatea ei, dar și de apropierea pe care o aveau sau nu față de membrii familiei din care proveneau, pentru că puteau deveni și duhuri protectoare sau ajutătoare.

Ce este strigoiul de fapt? De cele mai multe ori ne este descris ca un mort viu, fără oase, fără ochi și sprâncene, deseori și cu coadă, care se poate metamorfoza și strecura peste tot. În unele legende se spune că doar rudele celui devenit strigoi îi pot vedea înfățișarea umană, celorlalți arătându-li-se ca un monstru sau animal. Ce făceau strigoii? Ei bine, în mare parte doreau să se răzbune pe oameni – pentru că din cauza lor nu și-au putut duce la bun sfârșit destinul. Cum? Sugrumându-i, îmbolnăvindu-i, făcându-i să-și piardă mințile, rătăcindu-i pe drumuri și trimițându-i în locuri pustii, uneori chiar atacându-i direct și violent.

Prima categorie de strigoi cu adevărat malefici sunt sinucigașii, care se numesc sniameni. Se spune că ai fi în pericol numai dacă ai trece pe lângă locul unde a murit, pentru că te-ar ameți atât de tare încât și ție ți-ar veni să-ți iei propria viață. De aceea locurile unde au murit sau unde erau înmormântați sinucigașii se și marcau în trecut cu diverse obiecte, să nu se treacă peste ele, ca semn că acolo s-a întâmplat o mare nenorocire. Iar dacă cineva, din greșeală, ar adormi într-un astfel de loc, ar putea chiar amuți sau surzi și i s-ar lua toată vlaga.

Strigoiul era un diavol care se băga în inima mortului. Până la șase săptămâni, strigoiul învia și mânca până la al șaselea neam. Ca să nu moară ultimul neam, a fost dezgropat strigoiul, i-au luat inima, au ars-o în cuptor și din scrum au dat celui de-al nouălea neam și n-a mai murit.

Credințele în strigoi mai sunt răspândite în zona rurală, în special din sudul țării, chiar și astăzi. Iar ritualurile de „dezstrigoire” au mai făcut pe ici-colo rating la știrile de la ora 5. I se vâră, de exemplu, celui despre care lumea crede că-i strigoi pietricele în ochi, în urechi, în nas, în gură și sub unghii, ca să aibă ce roade; i se pune mei în poală ca să zăbovească până îl mănâncă și sicriul e înconjurat cu un rug. Alteori se îngroapă direct cu fața în jos și i se bagă în gură usturoi cu pietre sau, după cum mai am mai aflat din presă, li se împlântă o țeapă în inimă. Tămâierea, înfigerea în mormânt sau în cadavru a unor obiecte ascuțite, presărarea de cenușă sau mei sunt câteva din procedurile uzuale folosite pentru a scăpa de strigoi, pe lângă o serie de descântece. Ca măsură extremă, mortul e chiar dezgropat și i se distruge inima, prin foc sau prin fierbere, iar restul este consumat de familia rămasa în viață.

Există însă o cale mult mai șireată și mai blândă de a scăpa de un strigoi: Și anume: șocul informațional. Ei bine, dacă te întâlnești cu un strigoi, cel mai indicat lucru este să-i spui ceva care frizează imposibilul. Un exemplu pe care l-am întâlnit este ăsta: să-i spui că te duci la nunta unui frate care o se însoară cu soră-sa. Sau vin eu cu altul: că azi dimineață ai admirat pe rând cele două răsărituri. Pare, din legende, că orice chestii ilogice de-a dreptul aude strigoiul îl face pe loc să dispară. Simplu ca bună ziua.

Moroii se confundă deseori cu strigoii sau sunt considerați de unii cercetători ca o altă subspecie a lor. Însă nu au treabă cu strigoii obișnuiți, căci sunt duhurile cele mai violente ale morților proveniți din copii fie nebotezați, fie uciși și îngropați de vii. Iar de ăștia nu prea ai scăpare. Se zice că ies la șapte ani după ce au fost îngropați și iau formă de animale, cel mai des de câine, și fac prăpăd. Intră chiar în casele oamenilor, dărâmă obiecte, aruncă cu ele, urlă, se vaită, încearcă să sufoce oamenii în somn. Le caută în special pe mamele lor să le pedepsească. Îți iau mințile, te pun pe drumuri până te rătăcești și nu mai știi de tine, încearcă să ducă oamenii spre apă și să-i înece sau să-i pună în tot felul de situații primejdioase pentru a da ortul popii.

Dar dintre duhurile cele mai interesante și periculoase, îndeosebi pentru femei, este Zburătorul. Este personificarea pasiunii sexuale, care agresează tinerele și soțiile ale căror soți sunt departe de casă. Este descris de multe ori ca un șarpe luminiscent. Sau ca un zmeu din lumină sau foc. Se spunea că era de fapt un mort prefăcut în demon, care fie nu cunoscuse iubirea sau fusese rănit din dragoste, fie revenea pe pământ din cauza unui exces de iubire. Este, de altfel, și unul dintre cele mai vechi personaje atestate în mitologia română, de la Dimitrie Cantemir, în Descrierea Moldovei:

Vine noaptea la fetele mari, mai ales la femeile de curând măritate și toată noaptea săvârșește cu dânsele lucruri necuviincioase, cu toate că nu poate fi văzut de ceilalți oameni.

Ca să citez de pe Wikipedia: se consideră că zburătorul este un bărbat care, în timpul vieții, a fost respins de o femeie și care, după moarte, bântuie și le face pe femeile de pe Pământ să se îndrăgostească de el, dar mai ales pe cea care l-a refuzat. Uneori apare ca un demon atacator, dar cu oarece beneficii sexuale nemaipomenite, însă de cele mai multe ori terorizează femeile, le chinuie, le violează fără oprire și cu brutalitate, chiar până le omoară. Ca să scapi de el, nu e chiar ușor, trebuie să apelezi la descântece, trebuie să doarmă cineva în pat cu femeia victimă câteva nopți și chiar și așa există riscul să revină.

Aceste duhuri rele sunt cele mai întâlnite în mitologia noastră și au dat mari bătăi de cap străbunilor noștri. Ei au încercat să țină departe de lumea vie aceste spirite necurate și au căutat „remedii” care mai de care mai violente, pe măsura forțelor fantastice cu care se confruntau. Acești strigoi au și o trăsătură comună și-anume că toți reprezintă spiritele unor oameni care au trăit recent și au trecut printr-o mare traumă, căutând apoi cu orice chip răzbunare. Legat de restul tipurilor de duhuri ale nopților, ele nu sunt neapărat ex-umane, ci țin chiar de elementele mediului înconjurător, de apă, de pământ sau aer, duhuri ale câmpurilor, vâlve albe și vâlve negre ale vânturilor, ale pădurilor șamd, care-s chiar mai periculoase.

 

Ideea rămâne însă aceeași: vii cu vii și morții cu morții. Adică noi, oamenii, cu ziua și soarele, iar spiritele căpătând putere doar noaptea și, în mare parte, evitând lăcașurile umane, mai ales dacă se luau și măsuri de protecție ca trasarea unor hotare magice în jurul urbilor, întorsul obiectelor invers în casă, aruncatul cu sare la uși și ferestre, folosirea și punerea peste tot a usturoiului, descântecele, încercarea de a nu răspunde când ești strigat de o astfel de voce dubioasă și multe altele.

Știu despre toate acestea pentru că mi-am petrecut ultimii doi ani cercetând folclorul și mitologia română și dedicându-mă unui studiu profund care a adunat câteva zeci de cărți bune, pentru documentarea la ultimul meu roman, inspirat din basmul Tinerețe fără Bătrânețe și Viață fără de Moarte, trilogia care începe cu Cartea Blestemelor. Iar cartea care m-a ajutat cel mai mult a fost seria Mitologie Română (în trei volume), de Antoaneta Olteanu, profesor doctor la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine la Universitatea din București, autoare a numeroase cărți din domeniul culturii și civilizației noastre, dar și a celei slave și ruse, cercetătoare și realizatoare a multe studii din domeniul etnologiei comparate. Vă recomand toate cele trei volume din Mitologie Română, unde veți găsi mult mai detaliat și cu amănunte picante lucrurile pe care eu aici am încercat pe cât posibil să le strâng într-un singur episod. Și, desigur, dacă vreți să vă înhăitați la o lectură de ficțiune, îmi autorecomand Cartea Blestemelor, a cărei acțiune are loc exact în această lume arhaică pe care v-am prezentat-o.