că tot ce e produs pe bandă rulantă nu-i sănătos, că sistemul ăsta de consum de masă costă (iar cel mai mare preț este “introducerea” conceptului de fabrică în orice) nu e niciun secret pentru oamenii care văd lumea asta în afara știrilor din prime time. e chiar o chestie ce ține de logică, dacă vrei. și se aplică oricăror “produse”, inclusiv conștiințelor noastre, care în viitor vor avea ștampilate siglele unor mari corporații.

dar mai haios decât lucrurile-astea, pe care le putem dezbate oricând și oricum, cât vrem și cât nu vrem, este ca un film care vrea să-ți spună ceva despre sistemul alimentar să înceapă așa: există acea perdea, acea draperie, care e pusă între noi și locul de unde vine mâncarea. industria nu vrea ca noi să știm adevărul despre ceea ce mâncăm (…). da, asta era!

uuu… de la DaVinci o să trecem la codul lui McDonald’s and shit. rețeta clasică: ei nu vor ca tu să știi! conspiraționiștilor, frecațivă mânuțele!

avem aproape două ore de rahat filmat în care descoperim, iată, adevărul care ne era ascuns. dar atât de bine ascuns, că am putut face un film destul de rapid despre asta.

food inc este văzut ca un documentar serios, dar eu îl încadrez la categoria comedie. sau, dacă e documentar, atunci e unul pentru analfabeți. pentru că e simplu cui i se adresează, la un moment dat, pe la jumătatea filmului, apare o familie de americani care declară ceva de genul: păi noi cumpăram orice, pentru că noi credeam că dacă e în magazin e sănătos. oamenilor ca ei li se adresează filmul, care cred că normalitatea ține de Carrefour sau de ce apare la televizor.

scrii o carte, bună sau rea, nu contează, și prin ea reușești să atingi oameni pe care nici nu ți-i imaginezi, pe care e posibil să nu-i cunoști niciodată. unii simt nevoia să-ți spună ceva, alții sunt curioși să te întâlnească și acum, a doua oară mi când mi se întâmplă, îmi dăruiesc ceva, o chestie mică pentru ei, dar care pe mine mă impresionează și mă provoacă la tot felul de întrebări.

ieri s-a-ntâmplat o chestie ciudată. sau poate nu chiar ăsta ar fi cuvântul potrivit, să zicem o chestie cel puțin interesantă. un gest pe care o persoană necunoscută l-a făcut față de mine și m-a șocat într-o oarecare măsură, până am reușit să-l înțeleg.

ieri a fost o zi pe care-am petrecut-o în mare parte cu Cosmin Dragomir (&his lovely Carmen). am aflat că și-a deschis un blog prin Ring și mi-a promis c-o să-l facă mai activ (mai e și-un pariu la mijloc, dar asta-i altă poveste). când am ajuns puțin derutați și amețiți pe-acasă, ne-am uitat pe YOUtube la niște clipuri interesante. cel mai mișto mi s-a părut Logorama și, cum am considerat că nu trebuie ratat, iată-l:

Logorama (regizori / scenaristi: François Alaux, Hervé de Crécy, Ludovic Houplain)
* Oscar 2010, Best Animated Short Film Award

Atât cât ne-am priceput, am ținut cinci ediții de show cultural. Iar dacă e să trag linie, au fost cinci seri chiar deosebite, cu un public mare, cu premii, probe interesante și scriitorii au putut deveni pentru două ore sau chiar mai bine performeri.

proaspăt întors din India, zmeul clandestin / Cristi Cotarcea vine joi, de la 19:00, în OtherSide, la Poeticile Cotidianului #136. aduce cu el o sumedenie de povești și un film pe care l-a realizat alături de 24 de poeți străini, ce își recită textele în limba lor. un experiment cel puțin interesant (ca să-l citez pe Răzvan: sa vezi ce demente sunt fragmentele filmate de cotarcea in india).

joia trecută l-am revăzut pe Cristi după foarte mult timp, am râs, am povestit, și am primit de la el un pix indian hand-made. am început deja să scriu cu el, am făcut pe o agenda schema ultimelor două capitole din MDMA16, că atâta mai am de scris.