Stați că vin și eu

Se pleacă masiv din țară, aud. S-a plecat dintotdeauna. N-am prins „valul” când aveam 18 – 20 de ani, am început în schimb să tot călătoresc prin Europa ceva mai încolo și, oricât de mari sau mici au fost perioadele în care am fost plecat, nu m-a bătut niciodată gândul să mă mut definitiv din țară. Iar în țară, „acasă” a devenit un termen ciudat, pentru că nu stau locului foarte mult. Sigur, acasă e Bucureștiul, oricum aș da-o, dar trăgâd linie nu cred că stau trei luni consecutive în oraș. De o lună și jumătate sunt la Timișoara, acum vreau să mă întorc, ca apoi să pornesc în niște turnee de carte, unde iar voi străbate toată țara-n lung și-n lat. Și nici nu știi când vine vara, și iar îmi fac un bagaj scurt spre Europa.

Eu mă simt cel mai bine pe drum și cunoscând locuri și oameni noi. „Acasă” e de multe ori bancheta din spate a unei mașini, un loc în autobuz sau într-un tir (merg des cu tirul, da). Dar oricât călătoresc (anul trecut, am făcut un calcul, am fost în peste 30 de orașe din țară + Slovacia, Cehia & Germania), îmi dau seama că eu sunt fidel „bulei” mele. Mă întâlnesc cu oameni pasionați de carte, cu artiști de toate genurile, cu pictori, cu actori, mă învârt numai în jurul eventurilor lor sau alor mele. În rest, nu apar, nu mă interesează, sănătate și virtute. Prietenii și oamenii cu care mă înțeleg îi număr pe degetele de la o singură mână.

Când dau de „România profundă” însă (o, chiar și-n domeniul meu, sau mai ales), mi se face de cele mai multe ori lehanite și dau un pas în spate. Am locurile mele, nu foarte multe, din care de fapt nu ies. Deși eu ies foarte des, dar nu fac altceva decât să-mi mut bula de colo colo. Dacă se schimbă oamenii, nu se schimbă și mentalitățile lor, nu am răbdare cu alții. Și nu mă pasionează să intru în conversații aiurea, de obicei îmi dau seama că n-am cu cine.

În ultimul timp însă, „România profundă” a început tot mai mult să invadeze bula mea. Mă simt tot mai inconfortabil. Cei mai mulți prieteni fie au plecat deja, fie sunt pe picior de, fie o duc greu. Și momentele când nu mai suport starea asta se tot adună. Nu mai sunt ocazionale, sunt aproape zilnice. Mitocănismul din jur mă exasperează.

Așa că de o vreme a-nceput să mă bată gândul ăsta și pe mine. Îmi imaginez tot mai des un apartament sau o garsonieră la Praga. Sau în Roma. Sau la Berlin, ce dor mi-e de Berlin. Din 12 luni din an, e nevoie de mine pentru editură câteva săptămâni de fapt. Dacă trag linie, 80% din ce am de făcut e online și pot gestiona lucrurile de oriunde. Ce mă oprește acum? O mică instabilitate financiară, pe care cred că o s-o rezolv anul ăsta. În rest? Chiar nu mă mai ține nimic.

Cam ăsta-i planul, îmi zic. În rest, baricadez cât pot de bine bula. Că se tot zdruncină.

 

Leave a reply