Rămas bun, prietene..

Mi-a luat ceva să-mi amintesc momentul exact (și chiar anul) în care l-am întâlnit pe Valeriu Mircea Popa. Era undeva prin 2007, am „decis” într-un final. Se întâmpla în cadrul cenaclului Euridice, pe care-l tot frecventam pe atunci, condus de Marin Mincu (1944-2009), la Muzeul Literaturii Române (la vechea adresă, pe Bd. Dacia). Și țin minte că am intrat în vorbă pentru prima oară când am și citit acolo – tocmai debutasem cu volumul de poezie Black Job (la Ed. Vinea). Data, restul detaliilor serii, îmi sunt șterse din memorie. Îmi amintesc doar sala aceea mare, cu o lumină mult prea albă și puternică, în care îmi simțeam pulsul zbătându-se haotic în jurul tâmplelor, pentru că aveam niște emoții uriașe.

din podea până-n tavan
sunt 300 de centimetri
iar din tavan până la podea
numai 297
nu se poate
undeva s-a strecurat o greșeală
iartă-mă Doamne pentru toate
greșelile făcute cu fapta
cu gândul
sau cuvântul
uit destul de repede
nu te pierde cu firea
mă încurajează prietenii
asta înseamnă că ai reușit să ierți
înțeleg
mi-am iertat ruleta necredincioasă
pe dulap
acum pot să dorm
liniștit

Nu știu dacă avusesem măcar trei lecturi publice până atunci, dar să citești la cenaclul lui Mincu era ceva „hardcore”, în primul rând onorant (pentru că erai invitat sau selectat, nu citea oricine, acolo la crème de la crème, acolo tocmai „se născuse”, de Mincu însuși definită ca direcție Generația 2000 – de aceea și numită Generația MM), iar în al doilea rând al naibii de terifiant, era testul absolut „literar”, puteai fi efectiv călcat în picioare prin critică. Acolo fie deveneai oficial scriitor, fie erai zdrobit.

Cu câteva săptămâni înainte, citise poezie chiar Valeriu. Nu-l cunoșteam, îl mai zărisem fugitiv la alte ediții, mereu retras pe un scaun (nu obișnuia să intervină), prins parcă într-o continuă visare. Când analiza ceea ce se citea la cenaclu, avea un fel foarte simpatic de a se încrunta și a-și țuguia buzele. Nu știai dacă-i de bine sau de rău niciodată. Citise, dacă nu mă înșel, din camera de subsol sau din bijutierul (cred totuși că din bijutierul, erau texte în lucru atunci, care mi s-au părut remarcabile). Fusese bine primit și chiar Mincu îl lăudase, într-un fel pe care nu prea obișnuia să-l facă cu alții. Laudele la Mincu erau o raritate.

importante vor fi întotdeauna tramvaiele
caldarâmul
locurile improvizate de fumat
da măi
mi-a ieșit teribil de bine traducerea din Rilke
încă de dimineață aveam un titirez
care urca de jos
și-mi ajungea până-n gât
spunea Nora ruga
la telefon
puțin după patru ianuarie
și Nora avea peste 70 de ani
și eu mă gândeam că totuși
rămân atâtea lucruri de dăruit
atunci când nu ți-a rămas
mai nimic
aproape fără să părăsești
caldarâmul subțire dintre sânge
și zăpadă

Ei bine, mi-a venit și mie rândul să simt ghilotina cenaclului și a ieșit nu doar ok, a ieșit foarte bine. Citisem atât din volumul de poezie proaspăt apărut, însă mai mult dintr-un ciclu în lucru, ETC (Eu, tu și Colentina), care era „altceva”, dar care n-a mai apărut niciodată și zace de atunci, din 2007, într-un folder prăfuit, pe un hard extern vechi ascuns prin cine știe ce sertar. Din 2008, cum mulți știu, am ieșit de pe strada poeziei și am cotit-o pe bulevard, cum mai glumesc, în cartierul romanului.

Se vorbise frumos despre textele mele, se făcuse o comparație chiar interesantă, o asemănare oarecum, cu stilul lui Robert Șerban (ceea ce nu-mi displăcuse, din contră, îndrăgisem volumul său, Cinema la mine-acasă; ulterior am devenit și buni prieteni), răsuflam ușurat la o țigară după lectură și după „operație”, Mincu îmi vorbea deja familiar (ai citit, ai trecut testul, mi-a spus cu vocea lui groasă și impunătoare, acum ne putem tutui cu un „bă” – și deodată eram „bă, Ruse”). Atunci Valeriu Mircea Popa s-a apropiat de mine să-mi spună că i-au plăcut câteva texte. Dar nu în stilul discutat mai devreme în cadrul evenimentului, unde se punea accent pe o analiza critică și bine argumentată, ci pur și simplu uman. Sufletește aproape, dacă exagerez. Văzuse niște detalii foarte interesante și voia să le „aprofundăm”.

Ei, da, atunci am vorbit pentru prima dată, acum 14 ani… Atunci am început să vorbim, în seara aceea am luat-o împreună la pas spre primul bar (dacă nu mă înșel, prin Amzei) și am stat până foarte târziu să discutăm despre poezie mai întâi, iar apoi să ne descoperim unul pe altul.

M-am născut în 1947. În viața de până acum am fost: golan, student, muzician, textier, fumător, afemeiat uneori, băutor de vodcă, defectolog, logoped și psihoterapeut în școli speciale, practicant de karate, contrabandist, marochiner, poet, îngrijitor de bătrâni în Germania, tată, creștin gnostic, lector universitar, doctor în psihologia artei, tâmplar, gravor și bijutier. De o vreme încoace am impresia că sunt un nimeni.

Andrei Ruse, Valeriu Mircea Popa

În 2007, eu mergeam spre 22 de ani, iar el avea 60. Și iată-ne, cu o diferență de mai bine de o viață între noi, la o bere, având sentimentul că eram doi buni prieteni care se cunoșteau dintotdeauna și nu se văzuseră de un secol. Parcă le fusese dor sufletelor noastre de această revedere.

Din acel moment, o scurtă perioadă am fost de nedespărțit. Am fost la el (pe atunci locuia într-un subsol) și mi-a arătat cum face bijuterii. Am fost fascinat de această îndeletnicire (meserie mi-e greu să-i spun, pentru că trebuie să ai o chemare pentru așa ceva). Avea o delicatețe incredibilă cu care „ghida” pietrele prețioase și semi-prețioase și îmi vorbea despre fiecare în parte, ca despre o femeie frumoasă. A, da, am vorbit multe despre femei cu Valeriu Mircea Popa. Despre relații. Despre îndrăgostire. Despre amor.

Despre ce n-am vorbit? Despre câini, am vorbit o dată o seară întreagă. Despre ou am dezbătut în alta, dacă e sau nu sănătos. Atât de interesant era omul ăsta că puteam vorbi ore întregi despre fiertul unu ou. Despre vin. Despre regrete. Despre prietenie. Despre muzică – o, cât am vorbit despre muzică cu fostul cântăreț la sitar al anilor ’70. Despre Janis Joplin și Hendrix.

poate că dragostea este un drog
ce nu se mai jupoaie niciodată de pe creier
ce părere ai despre asta Janis Joplin
un bărbat și o femeie dansau îmbrățișați
fiecare privind întunericul
peste umărul celuilalt
important este să nu trivializăm replicile
a șoptit unul dintre ei
poate chiar eu însumi
o banalitate
un tavan pictat de Chagall
evreul acela rus care se încăpățâna să trăiască
deasupra pământului
sunete fabuloase
din trupul unei viori de plastilină

Despre „om” am vorbit mult. Despre ce înseamnă să fii om. Ce înseamnă modestia. Ce înseamnă să fii vertical. Ce înseamnă să fii pe propriile tale picioare. Ce înseamnă libertatea omului.

Prin Valeriu Mircea Popa, nu la foarte mult timp, am cunoscut-o pe una dintre prietenele lui cele mai bune, Nora Iuga. Și pentru mine, de atunci, amândoi au căpătat în mintea mea statutul de legende. Pentru că astfel de scriitori nu mai întâlnisem și nici nu am mai întâlnit vreodată. Am făcut și câteva evenimente împreună, unul chiar cu cei doi protagoniști împreună, prin 2010 sau 2011, când începusem să organizez bilunar un club de lectură.

sufletul meu se află în tălpi
și atunci trebuie să aștern
sub el
multe drumuri
bocancii s-au terminat
și nici cu paralele
nu stau tocmai bine
„las’ că o să vină acceleratul
de Alba Iulia
și o să-ți taie toti nasturii de la cămașă”
mă consolează Nora Iuga
la telefon

Cam de pe atunci, eu am început să tot părăsesc Bucureștiul (ba la Timișoara o perioadă, ba în Germania, ba la Sibiu mai târziu), dar aproape de fiecare dată când mă întorceam, când puteam, mă revedeam cu Valeriu. Nu cred mai ales să fi existat un târg de carte (Gaudeamus-ul mai ales), unde să nu ne fi „ciocnit”, să nu ne fi îmbrățișat (căci noi nu ne mai salutam demult) și stat iar la șapte mii de povești.

În 2018 apoi, printr-o conjunctură de tristă amintire (începută cu excluderea lui din Uniunea Scriitorilor, în urma scandalului dintre mai mulți scriitori și conducere, nu reamintesc aici, nu e cazul, în care i s-a tăiat din pensie și pe de altă parte i s-a făcut o poprire; terminată cu AVC-ul suferit în luna martie a acelui an, moment după care el a nu a mai putut vorbi, doar silabisi foarte greu câteva cuvinte), ne-am reapropiat. Atunci l-am văzut pe Valeriu deprimat, fără vlagă. Pe lângă starea lui fizică și psihică, era și într-o situație financiară dezastruoasă. Și devenise exact ceea ce nu suportase toată viața: dependent de ceilalți.

Sunt mulți oameni din zona literară care s-au implicat atunci să-l ajute: Paul Vinicius, Dan Iancu, Cosmin Dragomir, Claudiu Komartin, Florin Iaru ș.a.

Fiind la el într-o seară, atât cât puteam vorbi, mi-a arătat că lucrase (înainte de AVC, după aceea n-a mai putut scrie; de fapt n-a mai putut face nimic, nici măcar bijuterii, pentru că își și pierduse dexteritatea mâinilor) la un nou volum de poezie: Mojar. Aproape că mă bufnise plânsul pentru că îmi arăta pe foaie cuvântul „mojar”, încerca să-l pronunțe și nu reușea cum trebuie, îi tot ieșea un fel de „muo-zal”. I-am spus că am înțeles, încercam mereu să glumesc cu el, în ciuda situației în care se afla. Pentru că noi râdeam mult – sau obișnuiam să râdem. Când nu putea să pronunțe ceva, mai ales când încerca să formeze o frază, mă așezam pe scaun și zâmbeam. Îi spuneam: stai liniștit, avem tot timpul din lume să îmi spui ce vrei și o să-ți iasă. Ca să-l ajut, îi puneam mereu întrebări: e vorba despre asta? despre cealaltă? Uneori le nimeream, alteori nu. Și atunci el își dădea ușor cu palma în cap, iar eu ziceam iar: stai liniștit, e de la mine, că-s prost, doar mă știi.

Printre ultimele dăți când am fost pe la el a râs în hohote. Eu tocmai scosesem cartea mea de proză scurtă Despre tristețea femeilor frumoase și i-o dăruisem. Când a văzut titlul a zis: „Aaaaa… eu… eu… am avvvut… patru… patru… patruzeci de femei frumoase.” La care replica mea a fost: „Și uite unde-ai ajuns cu patruzeci de femei frumoase”. Am râs minute întregi și m-a rugat să pun asta pe Facebook. N-am pus-o atunci, nu știu de ce, dar o las scrisă acum.

Valeriu Mircea Popa, Andrei Ruse

Am deviat însă… În 2018, în urma unei campanii de crowdfunding demarate la Editura Hyperliteratura, în care s-au implicat aproape 300 de persoane, am strâns atât fondurile necesare publicării antologiei Mojar (și alte poeme care nu există), ce cuprinde ultimul său volum și o selecție a celor mai bune texte scrise vreodată, făcută chiar de Valeriu, și am putut să-i oferim o sumă importantă de bani chiar înainte de Crăciunul din acel an.

Îl văzusem încă o dată fericit. Când a ieșit cartea și a ținut-o în mână, era fericit. Fața i se dezmorțise.

Parcă simțea că astfel în urma lui o să rămână ceva – pentru că volumele sale, publicate în tiraje minore, s-ar fi pierdut în negura timpului. Iar și eu știam, dată fiind situația lui, că aceea avea să fie ultima sa carte, dar cartea care unea „toate cărțile”.

Valeriu Mircea Popa, Mojar

A fost ultimul gest pe care am putut să-l fac acestui om minunat care m-a învățat câteva lucruri pe care niciodată n-o să le pot uita: ce înseamnă prietenia și ce înseamnă generozitatea.

În 2019, am încercat să-l văd măcar lunar. Dar din 2020, odată cu începutul pandemiei, am renunțat să mai trec pe la el, de frică să nu-l îmbolnăvesc. Ne-am mai auzit la telefon, atât cât s-a putut, câteva minute.

L-am sunat înainte de Crăciunul trecut și a râs la telefon: „Nnu… nnnu… nnnu am muliit încă.” Foarte bine, i-am zis, că în 2021 vreau neapărat că ne vedem. M-a întrebat când. I-am zis să se mai liniștească lucrurile, să se vaccineze… Ne-am mai auzit tot așa, scurt, în ianuarie. Și l-am sunat, nu știu cum, din instinct, cu o zi înainte să moară. Nu am apucat să-l mai aud însă, mi-a răspunsul fiul său, care mi-a spus că se simte foarte rău. Măcar atât sper, să fi știut, că în ultimele clipe, m-am gândit la el. Îl sunasem să-i spun că aș fi vrut să ne vedem chiar în weekend-ul acesta. O să ne vedem, se pare, dar nu așa cum mi-aș fi dorit…

Rămas bun, prieten drag, și îți mulțumesc pentru tot ce m-ai învățat.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *