Primele pagini din „Ultimul împărat nemuritor”

De vreo trei-patru ani cochetez cu vreo trei-patru idei de roman în cap, însă singurul care a trecut de pragul de „tentativă”, singurul care a ajuns deja la peste 50 de pagini de manuscris și care mi-a acaparat toată atenția ultimelor luni, este Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. „Readaptarea” acestui basm aparent simplu, superb din punctul meu de vedere, într-un roman-basm solid, cu o mulțime de elemente fantasy pur românești. Păstrând plot-ul de bază al basmului, eu vreau să-mi duc cartea în cu totul alte direcții și să creez un amestec de aventură, folclor autentic (documentare de care mă ocup deja de cam peste un an) și ulterior chiar filozofie, deși mi se pare cam mult spus.

Titlul, pentru că Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte mi se părea extrem de lung, va fi Ultimul împărat nemuritor. Romanul (unul singur, deși inițial gândisem o ditamai trilogie, ce ar fi adunat aproape 2.000 de pagini de carte, dar slavă cerului că mi-a mai venit mintea la cap între timp) va fi împărțit în trei părți: Cartea blestemelor (cartea copilăriei lui Aleodor); Cartea ielelor (carte plină de „magie”, fantastic și aventură, trecerea lui Aleodor din tărâmul oamenilor prin lumea lighioanelor); și Cartea plângerii (sosirea, în sfârșit, în Împărăția Tinereții fără Bătrânețe și a Vieții fără de Moarte). Fiecare „carte” are la rândul ei trei părți, iar fiecare parte șapte capitole. O să explic poate la timpul potrivit și de ce această structură.

Îmi voi dedica o mare parte a anului 2021 pentru a termina acest proiect, care va fi probabil și cel mai stufos din tot ce am publicat până acum. Undeva la peste un milion de semne (pentru cine e curios și se pricepe la astfel de date), adică o carte care sigur va ieși undeva la 600-800 de pagini, fără să mai pun la socoteală și elementele vizuale pe care mi le doresc. Încă nu m-am decis cu ce grafician să lucrez și e oricum mult prea devreme să mă gândesc la asta, dar aștept câteva „demo-uri” de la câțiva apropiați într-ale desenului și picturii.

Ultimul lucru pe care aș vrea să-l menționez înainte să vă las să lecturați primele pagini (și mai vreau să spun că textul de mai jos este în stadiu de „draft”, cum îi spunem noi, scriitorii, deci e undeva probabil la 80% din ce va ieși în final, și probabil mi-au mai scăpat nenumărate „hibe”, typo-uri de care o să mă ocup în viitor) este că Ultimul împărat nemuritor este și cartea pe care voiam s-o scriu încă din adolescență, fascinat de acest basm și de paradoxurile lui spațio-temporale. Am visat să scriu acest roman încă înainte să debutez. Iar din tot ce am scris până acum, este categoric cel mai complex și provocator proiect la care am lucrat vreodată.

 

Ultimul împărat nemuritor

 

Cartea I

Cartea blestemelor

 

A fost odată ca niciodată,
că de n-ar fi fost nu s-ar fi povestit.

A fost odată un împărat drept și cu inimă caldă, ce domnea peste întreaga omenire și era prețuit de supuși pentru bunătatea și iscusința sa. Căci era pace pe timpurile dânsului între toți, era bunăstare și rar ai fi găsit pe cineva în cetățile și orașele de-atunci care să se plângă de vreo trebuință sau să spună c-ar avea vreun mare necaz.

Iar lumea, nu așa cum o știm astăzi, era împărțită în trei meleaguri: cel al oamenilor, conduși de acest împărat, urmaș de sânge al lui Aleodor; cel al ielelor și lighioanelor; și tărâmul uitat al Tinereții fără Bătrânețe și al Vieții fără de Moarte.

Ei bine, împăratul nostru, tânăr fiind, o luă într-o zi în căsătorie pe o fată din popor, de care acesta se îndrăgostise nebunește, Ileana. Era frumoasă, harnică și avea un suflet blând și curat ca lacrima. Nunta dură trei zile și trei nopți, în care cu toții petrecură și se bucurară, cum nu s-a mai văzut. Și uite-așa, trecură ani și ani de-atuncea, iar când veni vremea potrivită, cei doi se gândiră, în sfârșit, să lase în urmă un moștenitor. Pe care să-l crească cu dragoste pentru oameni și pentru frumos, așa cum erau și dânșii, și care să conducă pe mai departe, cu înțelepciune, când îi va fi rostul, Împărăția de Apus.

Însă primul prunc pe care împărăteasa Ileana îl născu nu deschise ochii și nu mișcă nici măcar o mână, de parcă ar fi dormit veșnic. Și orice leacuri ar fi încercat și orice vraci și rugi ar fi căutat ei în tot ținutul, el nu se trezi niciodată și se stinse în câteva săptămâni, fără măcar să rostească un sunet și fără să vadă o rază de lumină. Mare le fu mâhnirea celor doi și a întregii împărății și cu greu lăsaseră în urmă jalea ce îi cuprinse nenorocului lor.

Apoi trecură alți ani, cu alte ierni și alte primăveri, și în dânșii se născuse iarăși speranța, când Ileana rămase din nou cu copil. Iar împăratul avu grijă de această dată ca soața să-i fie îngrijită ca o adevărată zână, să nu-i lipsească nimic și nici pofte să nu rabde, căci avea de toate chiar înainte să și le dorească și, mai mult, împăratul îi făcuse în palat o cameră mai luminoasă decât oricare, uriașă, plină de bogății, în care nu mai puțin de șapte slujitoare și trei doici vegheau asupra-i.

Însă nenorocirea se repetă chiar mai dureroasă, căci noul prunc, un făt frumos ca din povești, era la fel ca primul, într-o continuă visare, mut și cu ochii închiși, fără să poată mișca, iar împărăteasa, după ce-i dărui viață, își dădu, sărmana, atunci, ultima suflare.

Niciodată împăratul nu fu mai amărât ca în ziua aceea. Trei zile nu s-a putut nici măcar ridica din pat, nu a putut să vorbească cu cineva și pe prunc nici că a izbutit să-l privească.

Toate astea se petrecură într-o întunecată zi de vineri, iar în lunea ce a urmat zilelor de doliu închinate Ileanei, împăratul s-a trezit deodată din chinurile ce-i măcinau sufletul și a chemat la palat toți boierii curții sale, și mari și mici, și a strâns cu aceștia împreună o oaste formată din cei mai viteji bărbați ai împărăției. Oastea celor O Sută și Unu s-a numit. Și le-a dat poruncă să treacă în Lumea de Dincolo, de după hotare, singura de care oamenii mai știau pe atunci, tărâmul vrăjitoriilor, al ielelor și al demonilor, în care nimeni nu avusese curajul de generații întregi să calce și să mai știe ce și cum viețuiește acolo. Și le-a spus să se întoarcă grabnic cu cineva care să cunoască ce soi de blestem misterios fusese aruncat asupra fătului cel frumos, căci în lumea lor nimeni nu-l știa, și de va izbuti să-l dezlege, răsplata să-i fie peste măsură.

 

Partea I

Pilda Lumilor

 

Capitolul 1

Sosirea magul

Pe holurile pustii și întunecate ale palatului, se auziră deodată câțiva pași grăbiți:

– S-au întors! S-au întors! strigă din toate puterile Ghenadie, cu vocea sa ascuțită, alergând cu ultimele suflări spre Sala Tronului.
Când a dat buzna în încăpere, aproape scoțând ușa masivă de stejar din țâțâni, piticul Ghenadie, rotofei așa cum era, s-a împiedicat și a luat o trânteală zdravănă. De jos, zdrelit ușor și cu un glas secătuit, a rostit din nou:

– S-au întors, Măria ta… La poarta curții, tocmai au intrat câțiva călăreți cu însemnele și steagurile oștii noastre și aduc cu ei pe cineva… apoi a leșinat câteva clipe pe pietrele reci și dure de granit ale sălii.

Ochii împăratului se luminară de îndată, după zecile de nopți nedormite, în care își pierduse orice speranță că-și va mai vedea vreodată oștenii.

– Să intre numaidecât! ordonă el, ca din gură de leu.

Și nici bine nu dădu porunca, că se și auzi deodată tropotul puternic al copitelor de cai, care înaintau în grabă prin palat, direct către împărat. Oștenii erau atât de zoriți, încât trecură peste orice protocol și veniră cu armăsarii până în dreptul ușii, rămasă trântită de perete de la bușitura gălăgioasă a lui Ghenadie. Apoi descălecară greoi, abia ținându-se parcă de armăsari.

Doar șapte viteji se întorseseră din oastea care în urmă cu aproape trei săptămâni număra nu mai puțin de o sută și unu dintre cei mai iscusiți și bravi apărători ai Împărăției de Apus. Înaintau agale, șchiopătând, erau gârboviți și se țineau cu brațele obosite de coaste și de umeri, iar armurile – sau ce mai rămăsese din ele – le erau ruginite, îndoite și lovite în toate părțile, purtând urme de sânge uscat și de arsuri.

Când s-au apropiat, împăratului nu-i veni a crede ochilor: în locul unor tineri vânjoși, armăturile abia ce stăteau pe trupurile cocoșate și slăbănoage ale unor bătrâni ce numai printr-un miracol păreau să mai stea în picioare. Iar în mijlocul lor, se afla un moșneag și mai pricăjit, într-o mantie roasă și murdară, cu o glugă ce-i ascundea mare parte a chipului, și o barbă albă și lungă ce-i venea până la brâu.

– Cine sunteți voi? întrebă plin de uimire împăratul. Unde sunt curtenii mei?

– Noi suntem ultimii rămași ai Oastei Celor O Sută și Unu, i-a răspuns cu o voce stinsă și răgușită unul dintre vârstnici. Eu sunt Darius, Măria ta! și bătrânelul blajin se chinui să îngenuncheze în fața conducătorului, așa cum oricine trebuia s-o facă în Sala Tronului. Sunt fiul cel mare al Cetății Albastre, cel mai loial ținut al Împărăției de Apus.

– Minciuni sfruntate! răcni împăratul, plin de mânie. Pe Darius cel Dârz îl cunosc de când era un copilandru. Nu mai devreme de câteva ceasuri m-am întâlnit cu tatăl dumnealui, cu Dorian, da, bărbat în toată puterea, de nici cincizeci de ani împliniți, care îmi este camarad de nădejde de-o viață. Aș fi crezut dacă i-ai fi fost bunicu-său, nu să pretinzi că ești odrasla sa.

Dar cu mâna tremurândă, bătrânul arătă către armura sa locul în care se afla stema Cetății Albastre, decolorată, zgâriată în ultimul hal, dedesubtul căreia stătea scris cu litere de aur numele lui Darius.
Împăratul privi cu luare-aminte literele și zări pe chipul bătrânului din fața sa o privire familiară. Se emoționă peste măsură, neputând să-și explice în vreun fel cum de unul dintre cei mai iubiți fii ai curții sale îmbătrânise în asemenea hal în numai trei săptămâni.

– Ascultați-l, rogu-vă, Măria ta, pe acest mag. Dânsul are să vi le spună pe toate… apucă să mai zică bătrânul Darius, apoi căzu la pământ ca secerat, iar atunci când armura sa lovi pietrele mari ale sălii, se auzi un bubuit puternic, care-i sperie pe toți din încăpere.

Căzură apoi și ceilalți șase oșteni, pe rând, iar carnea mai întâi, apoi și oasele lor se prefăcură numaidecât în niște mormane de cenușă și de praf. Armurile rămase împrăștiate, fără trupuri pe care să le mai acopere, se închiseră deodată la culoare și ruginiră pe loc, căpătând și câteva găuri grozave, devenind în câteva clipe niște resturi de fier vechi, atât de fragile și de uscate, încât ai fi putut să le sfarâmi cu o simplă atingere. Arcurile dispărură de tot, ca praful, iar paloșele și buzduganele se învechiseră dintr-odată atât de tare, încât aduceau aminte de armele străvechi, ce tronau de sute de ani pe piedestale în Camera Armăturilor.

Ghenadie, care asistase până atunci la toată scena întins încă pe jos precum un bufon, o zbughi speriat după una dintre marile statui de aur din jurul tronul impunător. Cei câțiva oșteni din sală, din garda de noapte a palatului, veniră imediat în jurul împăratului să-l protejeze, de parcă ar fi avut vreo putere să-l apere de această magie nemaiîntâlnită. Încercau să-l convingă să se îndepărteze de pulberea rămasă din vitejii săi, în jurul căreia începuse să persiste o duhoare apăsătoare de putreziciune.

– Asta trebuie să fie vrăjitoria ta! se răsti deodată împăratul către bătrânul în straie jegoase și răpciugoase, care rămăsese neclintit în urma celor petrecute. Așa ceva nu e din lumea noastră! Ce blesteme ai adus cu tine de pe tărâmurile tale pline de lighioane și iazme descântate?

Atunci moșneagul își dădu jos gluga și-și arătă chipul senin, nevinovat, lipsit de orice remușcare. Avea niște ochi calzi și parcă zâmbea cu un colț al gurii, ceea ce-l înfurie și mai tare pe împărat.

– Spune, ticălosule, ce-i această înșelătorie?

– Aista, domnul meu, nu este facerea mea, se apără el, fără să ridice glasul. Dară oamenii din împărăția dumitale nu și-au mai croit drum de atâta amar de vreme dincolo de hotare, spre celelalte lumi, încât au uitat că fieșicare stăpânește legile și timpurile ei. Vă pot da încredere că nimenea din Împărăția de Răsărit, cea din care vin, a Tinereții fără Bătrânețe și a Vieții fără de Moarte, nu s-a atins de voinicii domniei tale. Ba au fost primiți cum se cuvinte și poate chiar mai bine. Li s-au dat flori, au gustat din toate bunătățile noastre și s-a avut mare grijă de rănile lor adânci, ce le-au suferit în încercările crunte din Lumea de Miezdezi, care ne desparte de atâtea secole. Iară odată făcând ei cale-ntoarsă și părăsind al nos’ tărâm, au îmbătrânit într-o zi cât în zece ani, așa cum i-am și prevenit și au știut-o, sacrificându-se pentru pruncul Măriei tale, pentru a mă aduce aici.

– Legendele sunt deci adevărate…, șopti mai mult pentru sine Ghenadie, pitit de după statuia de aur al celui de-al III-lea împărat Verde. De frică, ținea ochii închiși și doar asculta, tremurând din toate încheieturile.

– Nu se poate! se răsti împăratul. Ce Împărăție de Răsărit? Cum adică să treacă într-o zi cât zece ani? Ce bazaconii îndrugi acolo matale? Blasfemie!

– O, dară nici vorbă, luminate urmaș al lui Aleodor! E cât se poate de simplu. La rându-mi, am fost odată un locuitor pe aceste meleaguri, pe vremea când împărăția dumitale abia începea și își numea Primul Împărat Verde. Însă am plecat eu acum mult, mult prea mult timp din această lume, pe care acum, iată, nici n-o mai recunosc. Pe când abia începuse pacea dintre oameni și lighioanele, pe când își împărțiră cu toții hotarele, când se deciseră ca nici unii și nici alții să nu se mai amestece în treburile celorlalți.

– Sfântă Zeiță, ce-s asemenea baliverne? Și atunci, atunci cum de tu, după cum zici, mai bătrân decât o oaste adunată la un loc, nu te-ai prefăcut în scrum? se miră împăratul.

Iar magul îi zâmbi și își trase într-o parte mantia, arătând spre un bold de aur, prins la cureaua sa, și-i spuse:

– Îți voi povesti dară, Măria ta, despre acest bold femecat nemijlocit. Iară prin el, veți vedea, îi vom putea da viață vie din nou fiului domniei tale. Atunci când îl voi desface de la brâu, și eu, la rându-mi, voi ajunge, iată, praf și pulbere, așa cum mi-ar fi fost scris să fiu demult în împărăția Măriei tale. Chiar de aceea m-ați chemat și am venit, să îl salvez pe fătul cel frumos, ca să poată reveni acolo unde-i este locul și unde destinul îi va spune să vie, în Împărăția Tinereții fără Bătrânețe și a Vieții fără de Moarte.

– Ce împărăție, moșneag nebun? Căci nu mai există nicio împărăție în afară de cea peste care eu domnesc și pe care împărații cei Verzi o domnesc de la nașterea ei. Și mai există lumea de după hotare, de unde te tragi, a nemernicilor și a drăcoveniilor. Ce să caute fiul meu în altă parte decât la casa sa? se enervă împăratul, aproape uitând de boala copilului său, care zăcea fără să deschidă ochii de când se născuse, și abia de respira.

– Fiul domniei tale, Măria ta, nu este bolnav. Și nici nu poartă vreun blestem asupra-i. Iară nici primul dumitale copil, pe care-l numisei Amedeu, nu fusese bolnav, deși, iată, a murit la numai două luni de la născare, fără să deschidă ochii, să scoată un sunet sau să miște măcar o mână.

Micul Ghenadie, sfătuitorul și cel mai de încredere om al împăratului, prinse puțin curaj și ieși de după statuie, fiind curios de poveștile celui adus dintr-o lume despre care crezuse că există numai în legende, și ele de puțini știute. Se apropie de acesta, să-l cerceteze mai îndeaproape, și-i zise împăratului:

– Măria ta, eu propun să-l ascultăm pe acest… mag sau ce-o fi dânsul… Dar de la cap la coadă, căci poate așa vor avea o noimă cuvintele sale.

– Eu spun să-l închidem și mâine, la primul ceas, să-i tăiem capul!

– Dară de mă veți închide, domnul meu, reveni bătrânul, atuncia de pierdut numa’ vă va fi dat fiului dumitale și împărăției. Căci pruncul nu se știe cât mai poate ție, iară viața sa poate atârna și de câteva ceasuri. De îl voi înțepa cu boldul meu fermecat, iară vârful său îi va pișca sângele, atuncia și numai așa va birui el somnul adânc cu care, iată, s-a născut.

– Să-l ascultăm, Măria ta! Nu isprăvim nimica dacă-l aruncăm în temnițe. Însă dacă-l auzim, vom avea fie un înțeles, fie vom decide că, într-adevăr fie spus, e dus cu mințile, asta rămâne de văzut. Dar măcar vom avea sufletul împăcat. Așa doar ne-a sfătuit și domnișorul Darius înainte de-a… și Ghenadie privi cu tristețe către locul în care oșteanul bătrân îngenunchiase și acum nu era decât un morman de cenușă cu armăturile ruginite căzute peste ea.

Împăratul se încruntă, dar își dădu seama că sfătuitorul său avea, ca întotdeauna, dreptate.

– Spune-mi, moșnege, deci, știi ce prăpăd s-a coborât asupra fiului meu?

– Dară nu-i niciun prăpăd, Măria ta. Este însăși ea legea naturii. Iară de mă veți lăsa să vă spun întreaga pildă a lumilor și a Împărăției de Răsărit, a Tinereții fără Bătrânețe și a Vieții fără de Moarte, veți pricepe numaidecât și de ce fiul domniei tale nu se trezește, de ce oștenii întorși s-au prefăcut în scrum și de ce am venit, iată, în grabă și sunt gata să-mi dau propria viață pentru prințul cel tânăr. Trebuie doar să-mi îngăduiți să-mi lăsați povestea până la capăt, de la bunurile începuturi până la povestea împărătesei dumitale, Ileana, despre care nu cunoașteți adevărul pe de-a-ntregul și nici dânsa nu și l-a putut aduce aminte. Iară atunci toate nelămururile pe care acum nu le înțelegeți, nemijlocit, cum grăiește și înțeleptul dumitale curtean, avea-vor un mare înțeles. Atât aș vrea să-mi permiteți, din mila domniei tale, că am auzit de la vitejii care mă aduseră aici că sunteți un om bun la suflet și cald, o gură de apă să-mi răcoresc sângele și să-mi trag sufletul obosit după lungile încercări ce mi-au fost date să văd alături de oștenii neînfricați ai acestei împărății, ce și-au dat cu drag viața, doar ca să ajung nevătămat.

– Să-l ascultăm, Măria ta, haideți! Și să-i dăm, desigur, ceva apă și niște bucate să-și revină, propun.

– Fie! acceptă nervos împăratul. Duceți acest bunic bătrân care se pretinde magul unui tărâm fără de moarte, auziți voi nemernicie, în Camera de Taină, le porunci slujitorilor. Aduceți-i un ulcior cu apă proaspătă și niște bucate. Și treziți pe nobili, căci cu toții vom sta să-i ascultăm netrebniciile. Să ne explice el, amărâtul, de ce împărăteasa mea prea iubită s-a stins la nașterea unui făt care e mai mult mort decât viu și cum se poate ca niște viteji vrednici, cum au fost toți oștenii mei cei mai de seamă, să îmbătrânească în câteva zile cât într-o sută de ani parcă, ca apoi să dispară de tot și numai praful să rămână din ei.

– Văzurăm cu proprii noștri ochi ce puteri nebănuite se întâmplară, încercă Ghenadie cel scund și grăsuț ca un purcel să îl împace pe împărat. Cu siguranță că locul de unde vine acest moșneag ascunde istorii și tâlcuri pentru care noi nu avem încă mintea să le pătrundem pe de-a-ntregul. Iar dacă a promis că va fi o noimă în toate aceste grozăvii nemaiîntâlnite, atunci să-i dăm ascultare. Căci cine altcineva să deslușească întâmplările din astă noapte și boala odioasă a micului prinț? Despre astfel de vrăji am auzit povestindu-se numai în pildele bătrânilor din munți, or fi poate și în tomuri ascunse de sute de ani, de când se spunea că trăiam cu lighioanele și cu fel de fel de alte făpturi demonice și ne luptam cu ele pe unde ne întâlneam. Poate un bob de adevăr o fi în ele, mă gândesc acum, deși mereu am crezut că-s numai scrieri de speriat copiii. Nimeni nu s-a întors odată ce a părăsit zidurile împărăției, să ne arate ce ar putea fi dincolo. De aceea zic, Măria ta, să-i dăm crezare magului câteva ceasuri, apoi mincinos sau nu, vom vedea ce pricepem, ce nu, și ce e de făcut.

 

Capitolul 2

Povestea primului Împărat Verde

Așa cum fu porunca, gărzile duseră prizonierul în Camera de Taină, din Aripa de Vest a palatului, acolo unde boierimea și alți oameni de seamă ai împărăției se adunau la fiecare solstițiu, dar și în nopțile cu lună plină, pentru a se sfătui cu privire la legile și la încurcăturile cetăților. Cei trei ostași care îl însoțeau pe bătrân aprinseră făcliile mari ale încăperii și îl așezară pe mag în capul mesei uriașe de nuc, ce trona în mijlocul Camerei. Câțiva servitori apărură numaidecât și îi puseră în față un ulcior plin cu apă rece, din care magul umplu cupă după cupă, sorbindu-le cu nesaț, și o pâine mare cu semințe de dovleac și câteva fructe rămase de la cină, când împăratul, posomorât de necazurile sale, nu avu puterea nici să privească spre bucate.

Era o noapte răcoroasă și neagră, în care nu se zărea nicio stea, iar luna, încețoșată, abia dacă se arăta printre nori. O lumină stranie-albăstruie se coborâse peste curte. Focurile torțelor și făcliilor luminau toate camerele și holurile palatului, și umbrele lor gigantice dănțuiau pe pereți, ca niște spirite neliniștite.

Toți supușii, de la paznici la simpli slujitori și slugi, erau acum treji și forfoteau în neștire, încercând să bănuiască ce se întâmplă. Împăratul dăduse poruncă ca nimeni să nu afle de sosirea magului și mai mult, ordonase ca porțile palatului să fie ferecate, ca nimeni să nu poată intra ori ieși, să afle de groaznicele destine ale ostașilor săi.

Singurii care fuseseră lăsați să pătrundă au fost cei mai apropiați și mai loiali boieri ai curții: Dorian, patronul Cetății Albastre, cel care să ocupa și de administrarea piețelor împărăției și care abia putea sta pe picioare, odată ce află de tragica pierire a fiului său; Tracos, patronul Cetății Roșii, care se îngrijea de pregătirea gărzilor, a străjerilor și a ostașilor, cel care, pe lângă propriul său fiu, Grațian, pierduse o sută dintre cei mai buni viteji pe care îi antrenase vreodată și pe care-i iubise ca și cum ar fi fost proprii săi copii; și Gorun Necioplitul, patronul Cetății de Azur, care se îndeletnicea cu calculele dărilor și cu avuția împărăției, pe care o triplase de când aceasta intră pe mâinile sale. După cum îi era și numele, Gorun era un neghiob grosolan, iar el nu pierduse niciun fiu, căci n-avea vlăstari. Nicio femeie din împărăție nu ar fi vrut să-i poarte un plod unei asemenea brute păroase și prost crescute sau, mai mult, să-i fie soață credincioasă și să primească în grijă casa și familia unei astfel de orătănii neîngrijite. Dar chiar și așa, fără să aibă un prunc pe care să-l plângă, precum frații săi din nobilime, durerea-i era la fel de puternică ca și a celorlalți la aflarea veștilor din noapte.

În mai puțin de un ceas, cei trei intrară alături de împărat și de Ghenadie în Camera de Taină, acolo unde magul, urmărit la fiecare mișcare de cei trei ostași, își trăsese sufletul și îi aștepta pe toți, ca să le spună povestea meleagului Tinereții Fără Bătrânețe și a Vieții Fără de Moarte. Astfel să dezlege, după cum promisese, misterul morții împărătesei și a somnului nesfâșit al fătului cel frumos.

Împăratul se așeză în capul marii mese a Camerei de Taină, care niciodată nu fusese atât de goală și întunecată. Stindardele mari și verzi, având în centru arcul și tolba lui Aleodor, abia dacă se vedeau în lumina slabă a celor două focuri. Iar încăperea, cu pereți din piatră neșlefuită, era atât de înaltă, încât arcadele și tavanul se pierdeau în întuneric.

Dorian și Tracos, cu lacrimi în ochi, se așezară pe partea dreaptă a împăratului, iar Ghenadie rămase în partea stângă cu Gorun Necioplitul, la o oarecare distanță, căci acesta întotdeauna duhnea a sudoare. Toți se uitau cu uimire în celălalt cap al mesei, la mag, așteptând să-și pornească istorisirea.

– Începe dar cu începutul, îi spuse Ghenadie curios moșneagului, iar acesta mai luă o gură de apă proaspătă dintr-o cupă, își drese de câteva ori vocea și, sub privirile suspicioase ale împăratului și ale celor trei nobili, se porni să le dezlege povestea uitată a celor trei lumi.

– Acum mult mult timp dară, spuse el, atât de mult că oamenii și uitară cum Lumea fu înainte, pe când bestiile pădurilor și demonii beznelor îngrozeau satele noastre, ce nu apucau să se prefacă-n curți cu palate și cetăți domnești, până când bravul Aleodor adună tăți oamenii și începu Războiul de Șaptezeci și Șapte de ani, care umplu fiecare colț al pământului de sânge și lăcrimi, pe când nu erau nici împărății și nici hotare, iară viața era o întâmplare scurtă, ce se sfârșea numai cu oasele rupte, ei bine, atunci dară, din marea Ei milostenie, Zâna Oamenilor se coborî în Lume preț de o zi. Și iată, ne dădu nouă, oropsiților, una dintre cele mai de preț nestemate, făurită chiar în ceruri. Piatra Nemuririi…

– Lăsați-l, lăsați-l să spună tot, insistă Ghenadie, văzând privirile nervoase și sprâncenele ridicate ale nobililor, simțind parcă cum aceștia doreau deja să-l întrerupă pe mag.

Împăratul aprobă și nimeni nu îndrăzi nici măcar să se foiască.

– Ei bine dară, cu astă piatră sacră, oamenii se puteau tămădui numaidecât și puteau trăi fără bătrânețe și chiar fără de sfârșit, de n-ar fi fost cumplitele bătălii. Având astfel o șansă în lumea sălbatică în care fuseserăm aruncați fără speranță. Și iată, cu ajutorul ei, am putut dară să ne luptăm cu lighioanele și cu cele mai înspăimântătoare creaturi ce le-a fost dat să cutreiere pământul. Și nu de puține ori le-am și biruit. De la balauri cu solzi de oțel, ce scuipau foc și lavă, la țânțari și lăcuste așa de mărunte că nici nu le puteai vedea cu ochii, dară odată ce te înțepau, îți aduceau o moarte dintre cele mai chinuitoare, prefăcând inimile din carne în fier și sângele roșu și cald dinăuntru în nisip și rugină. De la hiene cu trei capete pline de colți, ce sfărâmau lăncile ca pe bețe uscate, la șerpi groși și lungi cât zece oameni, ce ieșeau din pământ și pe care dacă reușeai să îi tai în două, aiștia nu se prăpădeau, ci se făceau în locul unuia două năpârci uriașe, și mai fioroase, iară de cutezai să le crăpi capul, încă trei capete apăreau din acela, din rana deschisă. Trebuia să le străpungi inimile ca să-i dobori, și era nevoie de zece oșteni să poată răpune doar unul. Și iele, ce aruncau cu farmece stanșnice, împânzind mințile oamenilor până nu mai știau de erau ființe sau blestemății fără suflet, până la vrăji ce îi preschimbau în vite sau în porci, iară de foame erau mâncați de proprii lor semeni.

Dară atunci oamenii, purtând cu ei Piatra Nemuririi, dată de Zâna noastră, văzând că le pot veni de hac o dată, de două ori, apoi de nenumărate, chiar dacă mulți viteji pieiră în dârdora nesfârșitelor lupte, se hotărâră, la Marele Sfat al Celor Nouă Magi, ce pe atunci conduceau oamenii, căci nu fuseseră încă numiți împărați, să înceapă un război nemaivăzut de sângeros, astfel ca pe Lume fie să nu mai rămâie picior de fiară, fie să nu mai facă umbră vreun om. Iară așa începu Războiul crâncen de Șaptezeci și Șapte de ani, condus de cel mai iscusit viteaz, bravul Aleodor, Cel cu Paloșul Nemilos.

– Inepții nemaiauzite! se porni furios Gorun Necioplitul, nemaisuportând să audă vorbele magului. Moșul trebuie să fie smintit, Măria ta! Vorbește de pietre fermecate și de zâne coborâte din ceruri?!

– Răbdare, dragilor, răbdare… spuse categoric împăratul.

– Numai printr-un curaj de nestăvilit și prin forță am împins orătăniile dincolo de hotarul nostru și acolo au rămas pentru totdeauna, zise Tracos, iritat la rându-i. Iar Aleodor era binecunoscut pentru arcul său, nicidecum pentru vreun paloș.

Dar magul continuă, ca și cum nimic nu s-a fi întâmplat:

– Eu vă spun povestea așa cum s-a petrecut și așa cum am văzut-o, dară lăsați-mă s-o isprăvesc…

– Isprăvește-o odată, trânti cu pumnul în masă Tracos, cel cu barba pe jumătate sură, pe jumătate neagră.

Iar bătrânul mai sorbi o gură de apă.

– Ei bine, mulți, mulți ani trecură și Aleodor sfârși în bătălii, îmbătrânit și secătuit de vlagă, dară oamenii nu s-au oprit și se adunară sub fiul său. Mai brav, mai viteaz și mai înțelept chiar decât tată-său, Aleodor Cel cu Arcul Neînfricat.

Și după bătălia groaznică de lângă Peștera Primului Om, care s-a purtat mai bine de cinci ani și în care pieiră mii de oameni și mii de ligioane, și care nu părea a se sfârși vreodată, Aleodor cel tânăr, ce semăna izbitor cu părintele său, căci de aceea îi luă și numele, pentru ca diavolii să creadă că el este același și nemuritor, ei bine dară, în miezul unei nopți de iarnă cumplite, s-a dus la Muma bestiilor, pe lângă Pădurea de Foc, care la rându-i, de atâta frig și atâta îngheț, părea stinsă și pustiită. După trei zile dintre cele mai zdrențuroase, în care îi clănțăniră și măduvele în oase și simți cum sângele i se întărește în vene de atâta frisoane, reuși să se pitească prin tot felul de farmece și născociri de orătănii, și ajunse în coliba nemernicii de Mume. Și-acesta îi spuse Mumei, cea mai urâtă lighioană dintre toate câte s-au văzut, de n-o puteai privi nici în cei șapte ochi ai ei, că de-ndată puteai crăpa pe loc de atâta hidoșenie și răutate, ei bine dară, îi spuse Mumei că războiul are să mai țină și o sută, și două sute de ani și că tot n-are să se sfârșească cumva, iară atât oamenii, cât și lighioanele, își vor duce amărâtele traiuri într-un veșnic coșmar din care nici omul, nici lighioana nu va putea izbăvi. Și-atunci Aleodor cel cu Arcul Neînfricat, ale cărui săgeți luaseră sufletele a peste o mie de lighioane, îi invocă Mumei ceva nemaiîntâlnit, dar care dacă l-ar fi dus capul pe careva înainte, ar fi scutit întreaga Lume de atâtea orori și nenorociri și sânge vărsat. Aleodor i-a spus dară Mumei bestiilor că pe pământ e loc, iată, pentru toți și că se poate trăi în pace, atâta timp cât fieșicare își va avea ținutul lui, cu hotarele sale.

Și astfel Aleodor scoase din tolba sa harta Lumii, care altfel arăta atunci, și-i făgădui Mumei bestiilor astfel: „Iată, noi oamenii vom lua Lumea de la Apus și aici, la poalele Munților fără de capăt, va fi hotarul nostru. Iară voi, lighioanelor, să rămâneți cu restul și să trăiți cum știți voi mai bine, fără să se mai întâlnească creatură spurcată cu picior de om vreodată”.

Însă Muma cea slută și odioasă, care omorâse și ea la rându-i cu gura ei de foc și de lepră mai bine de o mie de oameni, nu fu convinsă atât de ușor și crezu că e o capcană șireată. Și abia după ce medită la propunerea bravului Aleodor trei zile, îi spuse astfel: „Pentru a nu mai fi război între lighioanele mele și oamenii tăi nenorociți, trebuie să-mi promiți atunci că vei renunța la piatra ta fermecată. La piatra dată de Zână, cu care vă vindecați și apoi îmi nenorociți pruncii. Iară eu, în schimb, mă voi lepăda de cele mai sălbatice animale și făpturi, care dorești să piară pentru totdeauna.”

Și atunci Aleodor cel tânăr, cu toate că știa puterea nemărginită a pietrei noastre, fără de care am fi fost sortiți pieirii, sătul însă de atâta vărsare de sânge și ostenit de război, fu de acord. Îi întocmi Mumei o listă cu treizeci și trei de animale nemernice și mârșave pe care niciun om, oricât de puternic și iscusit, nu le putea birui, iară Muma bestiilor făcu în așa fel încât să le nimicească de pe fața pământului și jură legământ ca prin nicio vrajă ele să nu se mai poată naște vreodată pe astă Lume. Iară Aleodor luă atunci Piatra Nemuririi, dată de Zâna noastră, și o duse și o aruncă la capătul cel mai îndepărtat din Răsărit, de unde izvorăște Râul Plângerii, ce trece prin Vadul celor Unsprezece Doruri.

Și spuse astfel: „Iată, Mumă a bestiilor și a demonilor, ce legământ voi face, pe care nimeni nu-l va putea întoarce și pe care îl voi pecetlui cu propriul meu sânge și sângele ce curge prin inimile a cinci sute dintre cei mai buni ostași ai mei. De la Râul Plângerii și Vadul celor Unsprezece Doruri și până la Pădurea de Foc va fi Împărăția de Răsărit, cea a Tineriții Fără Bătrânețe și a Vieții Fără de Moarte. Aici orișice om și orișice lighioană, dacă va dori, poate intra în pace. Și odată intrați, niciun om și nicio lighioană nu va putea îmbătrâni și nu va putea muri de moarte bună. Căci Râul Plângerii, în care am aruncat Piatra Nemuririi, îi va înconjura de viață veșnică. Însă timpul aici va fi și el nemăsurat, să ții bine minte! Iară o zi pe acest tărâm va face cât zece ani în restul Lumii, fie în Împărăția de Apus, a noastră, fie în ținutul vostru, de Miezdezi. Iară dacă orișicare va îndrăzni să părăsească tărâmul Tineriții Fără Bătrânețe și al Vieții Fără de Moarte, atunci acela, imediat ce va trece de Pădurea de Foc, va începe să îmbătrânească într-o zi cât pentru zece ani. Iară în nicio săptămână plină ori nici atât, acela se va preface în cenușă și în praf, așa cum i-ar fi fost dat să fie în celelalte lumi. Astfel că nimeni nu va putea aduna vreo oaste, căci în săptămâni, cât îi va trebui s-o strângă, vor fi trecut în Lume sute de ani, iară de vor vrea totuși să se înfrunte cu strănepoții celor cu care se prinseră la ceartă, care nici nu vor mai avea habar de aceștia, atunci niciun război nu va fi posibil în câteva zile, când ei se vor preface în scrum”.

Și după legămintele tuturora, veni în sfârșit pacea mult așteptată. Iară Aleodor deveni atuncia Primul Împărat Verde al primei împărății a oamenilor, din care Măria ta se trage, din sânge străvechi. Și ținutul oamenilor nu mai fu condus de magi, căci ei nu avură iscusința să sfârșească vărsarea de sânge inutil, ci fură, iată, conduși de urmașii bravului și înțeleptului Aleodor. Iară războaiele cu bestiile și Muma lor fură pe deplin încheiate și Lumea se împărți atunci în trei și așa rămase: Împărăția de Apus sau Împărăția Verde, pe care o domniți, numită de oameni și Cea a Păcii Nesfârșite; apoi Împărăția de Răsărit sau Împărăția Albă, numită și meleagul Tineriții Fără Bătrânețe și a Vieții Fără de Moarte, în care orișicine poate intra și să rămâie pururi așa cum trecu hotarele, dară odată ieșit, văzurăți cu toții prea bine ce s-a întâmplat cu oștenii dumneavoastră; iară între ele, Lumea de Miezdezi, ce a rămas și acum plină de iazmele și bestiile nopților, totuși nu dintre cele mai periculoase și mai veninoase, un meleag plin de vrăjitorie, de iele și de farmece nemaivăzute, în care animalele pot grăi chiar limbă omenească, cu locuri în care copacii se pot mișca în voie și păduri întregi se pot muta după soare, cu zmei și demoni care mai de care mai afurisiți ce te-ar face robul lor de le-ai călca pământurile, cu scorpii și pocitanii care te pot preface în piatră sau în lemn de privești în ochii lor, sau broaște fermecate ce se preschimbă în prințese frumoase și ademenesc viteji naivi și copilandrii să le aducă averi în iazurile lor.

După treizeci și trei de ani, iată, și Împăratul Verde cel Dintâi, Aleodor cel cu Arcul Neînfricat, dară și Muma bestiilor muriră amândoi de moarte bună, schimbând destinele Lumii. Iară în timp, nemăsurat de mult timp, legile făcute odată cu legâmăntul lor fură uitate atât de oameni, cât și de lighioane. Însă pacea a rămas neatinsă pentru fieșicare în împărăția sa, căci vorbele lor nu pot fi preschimbate. Dară toți au pierdut cunoaștere de Împărăția de Răsărit, a tărâmului Fără de Moarte, ce a rămas ca o poveste pentru copii, spusă din bunici în bunici până o uitară și ei, tot mai împopoțonată și mai sfruntată cu fieșice veac. Căci nimeni vreodată, om sau lighioană, nu s-a putut întoarce să zică despre minunile de dincolo de Pădurea de Foc. Iară de s-a întors, s-a întors sărmanul pe vremea nepoților lui, când nu-l mai știa nimeni și părea rătăcit și nebun și a pierit în numai o zi sau în câteva ceasuri.
Norocul oștenilor dumneavoastră a fost acela că erau tineri. Erau foarte tineri, de aceea ați apucat să-i mai zăriți pe câțiva. Iară dânșii, cunoscând de la mine ceea ce tocmai v-am istoristit și știind că este adevărat, căci ei văzură Tinerețea fără Bătrânețe și gustară din Viața fără de Moarte, chiar dacă au poposit numai pentru câteva clipe, au decis, știind că vor pieri, să se întoarcă numaidecât, odată ce le-am spus și povestea împărătesei dumneavoastră.

Și veniră, iată, înapoi alături de mine să mă aducă ca să vă spun Adevărul. Și nu veniră oricum. Dară cu o iuțeală nemaivăzută, fără opreliști de odihnă, fără să mânce și fără să-nchidă vreun ochi, și chiar și așa trecură aproape cinci zile în lumea dumneavoastră, cinci zile de când părăsirăm meleagul nostru Cel fără de Moarte, iară pentru trupurile lor nu mai puțin de cincizeci de ani trecură. Și numai șapte ajunseră vii și se și prefăcură în scrum și în praf.

Jumătate pieiră în luptele cu lighioanele și vrăjitoarele rămase în Lumea de Miezdezi în drum spre Împărăția de Răsărit, a căror călătorie dură mai bine de două săptămâni. Iară cealaltă jumătate dintre ei pieri pentru a mă apăra pe mine de demoni și a mă aduce teafăr aici pentru a vă spune Pilda Lumilor și a împărătesei, pentru a rupe apoi somnul fătului cel frumos.

Aduc cu mine mărturie Legământul lui Aleodor, Împăratul Verde cel Dintâi, cel care a fost odată tânăr și înțelept și a încheiat prin pace Războiul de Șaptezeci și Șapte de ani. Iată, dară, Legământul dintre dânsul și Muma bestiilor, semnat cu sângele lor sfânt, făgăduință care nu poate fi ruptă, arsă sau nimicită nicicum și nicicând.

Și vă spun toate acestea ce se petrecuseră atât de mult timp, că au fost date uitării, din gura unui om care le-a trăit și le-a văzut pe toate, căci eu însumi am fost ostaș al lui Aleodor cel brav, Cel cu Paloșul Nemilos, apoi sfătuitor al lui Aleodor Cel cu Arcul Neînfricat, Prim Împărat Verde, din care acum nici praful nu a mai rămas. Iară eu, alături de treizeci și trei de oameni, am plecat să locuim în Împărăția Tineriții Fără Bătrânețe și a Vieții Fără de Moarte. De atunci trecură sute de ani în împărăția voastră, iară pentru noi nici măcar unul, și avem în minte aceste întâmplări ca și cum s-ar fi petrecut ieri. Și noi am rămas la fel cum am intrat atunci. Bătrân am intrat și bătrân am rămas, iară numai boldul meu de aur fermecat în Râul Plângerii, scrijelit de Piatra Nemuririi, mă mai ține în viață, cât îl port. Și cu toată inima i-l voi da prințului cel aproape fără de suflare, pentru ca sângele lui să atingă din nemurirea sa, din lumea căreia de fapt îi aparține. Și atunci se va trezi să trăiască și să se întoarcă unde-i este destinul său, în Împărăția de Răsărit, căci vă voi spune numaidecât și povestea sa și a împărătesei dumneavoastră.

 

Capitolul 3

Sfatul din Camera Cărților

După ascultarea pildei magului, în care aflară că Lumea e împărțită în trei, și nu în două, așa cum se știa și era adevărul până atunci, căci nici oamenilor și nici lighioanelor nu le mai fusese dat să știe de tărâmul din Răsărit, împăratul se retrase împreună cu Ghenadie și nobilii săi în cealaltă aripă a palatului, în Camera Cărților. Și-l chemară îndată din cămară sa pe bătrânul Fastal, bibliotecarul cetății, să-l întrebe dacă dânsul avea habar de existența unor hârtii străvechi sau însemnări ale acestui meleag fermecat, fără de moarte. Luaseră cu ei să-i arate și Legământul de sute de ani, dintre Aleodor Dintâi și Muma bestiilor, pe care magul îl adusese drept dovadă a spuselor sale. Căci nimeni n-ar fi fost mai iscusit în ale scrierilor decât înțeleptul Fastal, să cerceteze în amănunt veridicitatea documentului indestructibil, protejat parcă o magie necunoscută.

Camera Cărților se întindea pe mai bine de un sfert din palat. Părea nesfâșit de lungă și înaltă cât zece oameni, dacă nu mai bine. Erau păstrate aici mii de tomuri, de scrieri adunate chiar dinainte noii orânduiri, îngrijite și completate ani și ani la rândul de învățații curții. Cărți despre istoria împărăției, memorii ale dinastiei Aleodorilor, atlasuri groase cât jumătate de braț, ale Lumii, tomuri legate în piele de vită, cu basme și legende ale bravilor luptători, enciclopedii de iele și demoni, studii ale vracilor și vindecătorilor cetății, cărți ale armelor și armăturilor și despre prepararea lor, apoi volume întregi de știință, despre mișcările corpurilor, despre astre și poveștile lor, despre fenomele naturii și elementele ei încă misterioase, despre puterile lor și felul în care se amestecă, dar și despre temple și credințele oamenilor, cărți ale creației și stive întregi dedicate Zeiței oamenilor și a pământului. Aproape orice rând a fost scris vreodată de om se găsea în uriașa Cameră a Cărților, ce era atât de încăpătoare, că era nevoie de peste douăzeci de ucenici numai s-o păstreze și s-o îngrijească, toți ascultând de înțeleptul și bătrânul Fastal, care știa și păianjenii de aici după împletirea pânzelor și le dăduse chiar și nume celor mai mulți dintre ei.

Fastal veni de îndată, în halatul de noapte, cu ochii mijiți de somn și morocănos peste măsură. Purta cu el o torță, care abia lumina holurile și cotloanele palatului și nu de puține ori era atunci, în repeziciunea cu care pornise spre Camera Cărților în bezna nopții, să-și dea singur, din neatenție, foc la barbă.

Auzi din gura împăratului și a lui Ghenadie istorisirea magului și concluzionă pe un ton usturător:

– Gogomănii și atâta tot! Se zice, într-adevăr, din străbuni, că dincolo de Lumea de Dincolo, singura pe care o știm și în care nu cutezăm să intrăm, căci e a lighioanelor, ar fi un pământ nefiresc. Alții socot că ar fi tot numai din aur și chiar și cu vietăți de aur, plin de atâtea bogății cât omul nici nu poate visa. Fieșicare a înflorit aceste pilde în fel și chip și sigur că sunt destui netrebnici care să creadă asemenea nebunii. Căci ce nu e mai plăcut pentru mintea unui om simplu decât să viseze la un ținut mai bun, mai bogat și mai îmbelșugat decât cel în care trăiește, mai ales unul în care, auzi tu, să nu se moară și să se poată iubi și să se poată îndestula orișicare la nesfârșit!

– Dar, înțeleptule Fastal, doar văzurăm cu proprii ochi soldații noștri îmbătrâniți, prefăcându-se în praf și scrum, insistă Ghenadie. Și iată, iată, pune chiar mâna dumitale pe acest pergament antic, care, uite, nu se poate nimici nicicum. Nu se poate rupe, nu se poate arde și nici chiar păta cu ceva, unde ai mai întâlnit dumneata o asemnea hârtie sau ce-o fi ea? Dacă e în ce a grăit magul un sâmbure de adevăr?

– Scamatorii, pruncii mei, încercă să-i liniștească bibliotecarul. În Lumea de Dincolo viețuiesc și oameni care s-au împrietenit cu demonii și cu lighioanele. Oameni putrezi la suflet, cu mințile pierdute, trișori și șarlatani de doi bani, care ar fi în stare să facă și soarele de pe cer să dispară prin cine știe ce iluzii și răstălmăciri ale privirilor noastre. Căci acolo s-au năpustit cei certați cu legea, lașii, tâlharii și ucigașii, cei care preferă în loc de o tăiere de cap sau o spânzurătoare o viață netrebnică, printre bestii și alte orătănii. Se aude de atâtea minunății de Dincolo, dar nimenea nu a adus vreo mărturie despre, auzi tu, pietre fermecate ce poartă nemurire și văi de doruri.

– Pentru că nimeni nu s-a întors vreodată… spuse mai mult pentru sine Ghenadie.

– Ba cum! se înfoi deodată Fastal, și sprâncenele sale stufoase și albe se încruntară numaidecât în lumina torței sale. Se zvonește despre atâția nătărăi care s-au încumetat în Lumea de Dincolo în căutare de averi, de pietre prețioase sau, auzi tu, magice. Netrebnici într-ale negoțurilor cu așa zise licori sau ierburi-albastre miraculoase, vindecătoare de cine știe ce boli sau aducătoare în dragoste sau în noroc, mișei care sunt în stare să spună orice pentru un bănuț de aur. Dar sunt toți niște amărâți cei care au pătruns în Lumea de Dincolo și se știe de către cei cu mintea coaptă și nu așa ușor de mințiț că n-au stat pe Dincolo măcar două zile pline, și dacă au stat și atâta, s-au adăpostit pe la marginea pădurilor, de frică, și nu au îndrăznit să se înhame în drumuri prin ele. E o lume a fiarelor sălbatice, care a rămas a lor și bine ar fi să rămâie așa în continuare, să nu le supărăm intrând peste ele, căci cine știe ce blestemății riscăm să ne aștepte.

– Bine, bine, dar jurnalul Primul Împărat Verde? întrebă Dorian, care ar fi preferat să creadă într-un tărâm magic în care fiul său ar fi și călcat, decât să-l știe smuls din toate părțile de lighioane, alături de Oastea Celor O Sută și Unu.

– Ce jurnal, nobile Dorian? Tristețea îmi pare mie că ți-a măcinat și dumitale mințile. Sunt toate povești. Numai povești. De peste șaizeci de ani, de când mă îngrijesc de biblioteca împărăției noastre, nu am găsit acest, vezi tu, așa-zis jurnal. Căci cunosc și gândacii și mucegaiurile din colțurile cele mai întunecate sau necălcate din marea Cameră a Cărților. Ba știu și unde cade lumina soarelui prin ferestre și la ce ore, dacă mă întrebi, și pot să-ți spun în față, fără să greșesc, și pe ce tom apune ultima sa licărire. Nici urmă de o asemenea invenție. Iar toate hărțile pe care le avem, chiar și cele foarte foarte vechi, de dinainte noastră, du-te dumitale de le vezi în Aripa Atlasurilor cu ochii tăi și cercetează-le cu anii, de te-ncumeți, niciuna nu arată sau povestește despre un asemenea tărâm.

– Dar nu arată nici vreun capăt al Lumii de Dincolo, nu-i așa? insistă Ghenadie. Sunt doar note și însemnări vagi despre Munții care se dau cap în cap, de unde curge Apă vie și Apă moartă, care a dat, se spune, viață la tot, și tot ea a și luat-o, și câțiva codrii misterioși în care odată viețuiau zmei și balauri, și nu cunoaștem pe nimeni care să le fi călcat și să ne spună că le-a și văzut. În nicio hartă, după cum dumitale bine știi, nu se arată și sfârșitul pământului, spre Răsărit. Este necunoscut sau știut doar de lighioane, iar poate că dincolo de ele chiar există o Pădure de Foc și dincolo de aceasta o împărăție albă.

– Iar moșneagul a spus totuși că-mi poate vindeca fiul, interveni și împăratul, plin de speranță.

– Desigur că v-a spus! ridică iar tonul Fastal, însă cu oarece prudență. Cum să nu vă spună, Măria ta? Asta pentru că vrea să obțină ceva, fără doar și poate. Toată împărăția vuiește, chiar dacă nu poate jura că așa e, că împărăteasa a murit la nașterea noului prinț și că acesta este grav bolnav, încât a fost trimisă o întreagă oaste în Lumea de Dincolo în căutarea, auzi tu, unor vraci care mai mult ca sigur nici ei nu există. Nu vedeți ce întortocheată e această pildă a acestui străin, ca adevărul său să se potrivească? Dar, Măria ta, odihnește-ți puțin mintea și nu mai da crezare oricșicărui neavenit. Nu așa a murit și primul dumitale copil, Amedeu? La nici două luni. A fost și este cel mai probabil, fără a voi să creez o discordie, fără a vrea să aduc vreo acuză, dar e cel mai de înțeles așa, că a fost vina trupului împărătesei. Care, sărmana, nu a putut aduce un copil sănătos pe lume. Nu le e dat tuturor femeilor să poarte copii sau să-i azvârle sănătoși în lume, nimic mai mult. Și ați face bine, Măria ta, să vă căutați o soață nouă și o să vedeți că dinastia împăraților Verzi va continua, nu trebuie să vă îngrijorați. Altfel oricine e bun de gură câte-n luntre și în stele să spună că are să vă vindece pruncul, dar s-o vedem și p-asta, căci să mințim știm cu toții. Nu vedeți că dânsul vă ține numai de povești?

– Eu propun, Împărate, interveni Ghenadie, sătul de explicațiile nesatisfăcătoare ale bibliotecarului, să îl lăsăm pe bătrân să ne spună ce are fiul dumitale, de ce a venit, după propriile-i spuse, să-l salveze, și să-l lăsăm să încerce, căci oricum alt leac nu avem pentru micul făt cel frumos.

– Ascultați totuși un alt bătrân, dar care a fost loial Măriei tale de la începutul vieții, se apără Fastal, și care a slujit aici în palat dinainte să vă fi născut, pe când Împărăția de Apus era a tatălui dumitale, al Șaptisprezecelea Împărat Verde. Moșneagul pe care l-ați lăsat în Camera de Taină poate nici nu e un moșneag, ci e deghizat sau poartă vreun farmec din Lumea de Dincolo. A auzit prea bine de toate dramele împărăției și a ticluit un plan malefic pentru a obține avere. Oastea noastră poate a pierit demult sau poate că nici nu s-a întors, iar acest scamator, într-adevăr, nu zic, poate unul foarte iscusit după ce-mi spuneți, împreună cu câțiva parteneri de ticăloșie, s-au pus să vă facă o farsă, profitând de sufletul dumitale rănit peste măsură. Dacă tovarășii lui de scamatorie, așa-zis prefăcuți în scrum, cotrobăie acum prin castel, în căutare de comori sau alte bunuri de preț?

– Dacă nu i-aș fi văzut căzând la pământ și făcându-se țărână, aș fi crezut și eu că e vorba de o minciună, spuse iritat Ghenadie. Dar ce am văzut, văzut rămâne, și nu sunt nici eu vreun tinerel ușor de impresionat, care să nu fi luat parte la câteva trucuri la viața sa. De aceea eu propun în continuare, Măria ta, să-l lăsăm pe oaspetele nostru din Camera de Taină să-și termine istorisirile, și apoi om vedea noi ce va fi de făcut. Căci așa a spus, să-l lăsăm să ne spună toată povestea și apoi să tragem o concluzie, nu?

– Prea bunul Ghenadie are dreptate, Măria ta… Nu avem nimic de pierdut, spuse și Dorian, cu vocea stinsă, în timp ce Gorun Necioplitul dădu ochii peste cap și oftă deranjat.

– Spune ce ai de spus, Gorune! îl ureche împăratul. Că doar nu ne-om înțelege din ridicări de sprâncene și mormăituri!

– Păi ce-ar fi de spus? Nu e atât de clar ca lumina zilei? Cine a mai auzit de așa ceva? Magii, baliverne și rahați! izbucni în stilul său caracteristic Necioplitul. Până și cel mai înțelept om al castelului vă spune răspicat că e o gogomănie și voi mai mult vreți să credeți în ea, de dragul oștenilor noștri morți, care prin cine știe ce noroaie zac acum, săracii, și cu câte oase din câte aveau.

– Nu-l asculta, Măria ta! strigă Ghenadie. Dacă există fie și cea mai mică șansă să îl salvăm pe fătul cel frumos, cum să nu dai încercare? Atâta întreb, un amărât de lucru, imploră Ghenadie, ce mai e de pierdut dacă-l ascultăm pe mag? Sau cine o fi el, uite, chiar și un impostor. De nu îl lăsăm să se străduiască măcar să ne spună povestea până la coadă. Ce câștigăm altfel?

– Că nu vom fi luați de proști, râse Necioplitul. Și uite-așa are să afle toată împărăția, mai devreme sau mai tâziu, de la țărmul de miazăzi până la ultimul delușor și izvor de apă rece din miazănoapte, ce conducător naiv și ușor la minte ca un copilandru îi veghează de fapt. N-are să mai aibă încredere în el nici cât într-o sâmbătă. Are să râdă și curcile de dânsul și de noi toți ce-i ducem sfaturile și, neavând nici fiu, are să se gândească toți la un singur lucru: să numească un nou împărat peste acesta căruia i-a luat Zeița noastră mințile.

Căci, ascultă de mine, Măria ta, și-o spun cu amărăciune din adâncul sufletului meu, căci eu umblu lumea la pas de luni până duminică și le știu toate vorbele, ascultă ce zic: odată ce va fi sigur că sunteți ultimul împărat Verde, potopul și răscoala vor birui peste moșiile și cetățile noastre. Fie orișice sărman care va crede că viața nu a fost dreaptă cu el sau prea grea, va fi ușor de mințit că a fost vina dumitale doar, că nu te-ai rugat la destulă ploaie sau la destul soare, că taxele fură prea mari căci nu le-ai ticluit cum trebuie, că legile fură strâmbe și date fără inimă, că până și buna Zeiță te-a părăsit și atunci va fi cazul să-și încoroneze un nou împărat, de alt sânge, ceea ce nu s-a întâmplat de la începulul Lumii noastre.

Vor zice: uite ce mare brânză făcu împăratul nostru, căci trimise la moarte oastea noastră cea mai de preț, în căutare de vraci. Dădu o sută de viteji pentru un moșneag neghiob, care îl și păcăli ca pe un copil, iar nici fătul cel frumos nu i-l vindecă. Vor spune că ai fost sângeros și nesăbuit, Măria ta.

Și-apoi îl vor urca la tron nu pe unul de-al nostru, ci pe unul de-al lor, om simplu și slut la minte și la suflet, parcă văd, care în niciun an de la înscăunare, va duce la foamete și sărăcie lumea noastră a păcii, prin nepriceperea sa. Căci toți, dacă-i întrebi, îți vor spune cum e mai bine să conducă și ce e de schimbat, dar unul n-are habar de capul său, dapăi al celuilalt. Așa că, încearcă, Măria ta… Nu vreau să fiu în locul matale, nici nu-mi închipui. Dar lasă-te pe mâna acestui ticălos, și eu cu mâna pe inimă îți spun că va fi printre ultimele dumitale nopți. Și ale noastre, căci și capetele susținătorilor dumitale vor cădea, stai fără grijă. Asta e părerea mea și trebuie s-o spun așa cum e, ca s-o știți bine toți, înainte de orice hotărâre vei lua și pe care o vom respecta, oricare ar fi. Atâta vă zic, să nu fim luați apoi de proști, că proști vom rămâne.

– Ba dacă prost înseamnă să ai speranță în inimă și să te încrezi o noapte, fie și într-o minciună, care nu poate răni decât un orgoliu, atunci, Măria ta, fiți prost! Iar alături de dumitale voi fi și eu prost, ba chiar mai mare, și Dorian mai prost decât noi laolaltă. Tracos, tu de care parte ești? îl întrebă Ghenadie.

Însă Tracos parcă nici nu auzise ceea ce tocmai se dezbătuse în Camera Cărților. Privea în gol rafturile nesfârșite pline de tomuri, cu ochii ușor în lacrimi, gândindu-se la fiul său și la ceilalți o sută de oșteni, pe care-i iubise la fel de mult ca și pe acesta.

– Tracos, dragul meu, ești bine? îl întrebă împăratul, văzându-l așa de cătrănit.

– Măria ta… se sculă el cu greu din visare. E o decizia prea grea, ce numai un conducător iscusit ca dumneata, așa cum v-ați dovedit a fi ani la rândul, o poate spune. De aceea purtați mai departe sângele lui Aleodor și nu noi sau orișicine. Căci știm bine cu toții de forfetele oamenilor, care de când a murit împărăteasa noastră și au începu să bănuiască că nici al doilea prunc al tău nu va crește sănătos, au început să le fie teamă. Și sunt mulți nemernici care îi sperie și mai tare, cum că ar veni lighioanele peste noi, căci au auzit că împărăția este slăbită, că dacă lumea noastră nu va avea moștenitor până ce-ți vei da ortul popii, se vor pogorî blesteme peste noi, vor seca râurile și nu vor crește grânele. Iar omul speriat, el sărmanul, poate crede orișice. Omul prost, cu privirea roasă și goală, îl poți sminti cu o pâine dată cu-o mână, în timp ce cu cealaltă îi iei acoperișul, și el tot mulțumit va fi.

Dar și eu, Măria ta, mi-am pierdut copiii și nu am nicio speranță că se vor mai întoarce, îngână el. Aproape o lună în Lumea de Dincolo e prea mult, a fost o netrebnicie să-i trimitem, dar am făcut-o și pe-asta, de dragul fătului cel frumos, în speranța că vom găsi o vrajă care să-i dea viață și să-l facă pe prunc sănătos, ca oricare altul. Și mă gândesc, cum mulți sunt sigur că gândesc și aici între noi, dar și dincolo de marile porți ale palatului, că o sută și unu de suflete au fost un sacrificu prea mare pentru nimic. Nici s-o lăsăm așa nu-i bine.

Fie un adevărat mag, fie un netrebnic, dacă dânsul spune că l-ar putea aduce înapoi pe fiul meu, eu unul aș crede în orice nebunie. Am piedut o sută de oșteni, ce mai contează o minciună? Eu aș propune să mergem până la capăt, căci altfel nu se poate. Și măcar vom știi și vom avea sufletele împăcate că le-am încercat pe toate. Și de se va înfăptui minunea, atunci chiar și noi, nobilii tăi cei mai loiali, vom avea inima mai împăcată că ne-au murit odraslele pentru a salva un împărat. Și n-ar fi onoare, oricât de dureroasă o simțim în piepturile noastre, mai înaltă decât să știm că am jertfit din propriul nostru sânge pentru bunăstarea împărăției noastre și pentru dinastia Celor Verzi, cea care a unit oamenii în pace. De când va răsări soarele, dacă fătul cel frumos va deschide într-adevăr ochii, atunci niciun sacrificiu nu va fi fost prea mare și orișicine va înțelege.

Să dăm, zic, Măria ta, nemăsuratele nostre orgolii și frici la o parte! Și de va fi să descoperim că mâine averea împărăției s-a înjumătățit prin cine știe ce furt iscusit și de va fi să părem proștii pământului și vom fi alungați cu pietre, așa să fie și asta să fie prihana noastră, ce-o vom purta pe frunte până la moarte, care va veni probabil mai grabnică decât o așteptam.

 

Capitolul 4

Copilul născut pe hotarele dintre lumi

După aproape un ceas de sfătuire, în care multe suduieli și mustrări le ieșiră pe gură tuturor, din cauza vrajbei care pusese stăpânire pe ei, împăratul reveni în Camera de Taină, însoțit de cei trei nobili, de Ghenadie cel scund și îndesat, dar și de înțeleptul Fastal, care voia neapărat să-l vadă cu ochii săi pe cel pe care-l credea impostor și chiar plănuia să încerce să-l demaște cu vreo întrebare isteață, care să-i dea de gol plăsmuirile.

– Continuă de unde-ai rămas, bătrâne, și luminează-ne judecata cu aceste noi adevăruri, pe care vom alege noi la sfârșit de le vom crede ori ba, îi spuse cu bunătatea sa obișnuită Ghenadie, după ce toți luară loc la masă.

Magul îi răspunse cu un zâmbet cald. Era la fel de liniștit ca și în clipa în care pășise pentru prima oară în Sala Tronului, în creierii nopții. La fel de calm pe cât rămăsese când oștenii îmbătrâniți peste vreme se prăbușiră și se prefăcură în scrum în jurul său. Impasibil la amenințările împăratului sau la mormăiturile și schimonoselile celorlalți. De parcă n-ar fi avut teamă de ceva vreodată și de parcă nimic și nimeni nu l-ar fi putut mișca.
Își reluă istorisirea, de parcă nicicând nu s-a fi întreupt din ea, cu aceleași gesturi încete și cuvinte melodioase:

– Ei bine dară, acum vreo două sâmbete să tot fie, două săptămâni anume din lumea cea fără de bătrânețe și moarte, pe care am părăsit-o spre a veni aici cu oștenii dumneavoastră, așadar acum vreo sută patruzeci de ani din împărăția în care ne aflăm acuma, ajunse la hotarul nostru, ca printr-o minune, după îndelungate aventuri și isprave uluitoare, o fată mândră ca scoasă din basmele străvechi, dintre cele cu prinți chipeși și drepți și crăiese nemaiîntâlnit de frumoase. Cu un păr ca spicurile de grâu în bătaia soarelui era ziua, cu bucle bălaie ce ca valurile-i curgeau prelung, până spre pământ, iară noaptea, sub lumina stelelor și a maicii-lună sau chiar și a focului, i se ițeau din creștetul capului până dincolo de coapse niște fire mari de un verde sălbatic, de-ai fi jurat c-are părul pădure. Ochii mari și calzi îi erau de culoarea violetelor, atunci când înfloresc pentru prima dată. Piele-i albă și pufoasă ca un crin avea dânsa, și buzele-i erau coapte și moi ca piersicile.

Fugise dară sărmana copilă, ce parcă întruchipa o zână sfântă, din împărăția dumneavoastră, acum o sută patruzeci de ani înapoi față de ceasul de astăzi. Pe vremea celui de-al Șaselea Împărat Verde, Măria ta, când știu de la dânsa că acest palat în care ne aflăm acum nu avea nici temeliile ridicate. Plecase de-aici, vedeți voi dară, pentru că o mare nenorocire se abătuse asupra inimii ei.
Un june înstărit, fiu de nobil era dânsul, începu s-o aibă la ochi tot mai tare, însă fără folos, căci nu era chip să-i intre în grații. Fata, iată, iubea pe un altul. Tot tânăr, dară mult mai sărac și mai amărât, să fie spus din capul locului, și poate nici chiar la fel de arătos și bine-crescut ca odrasla de nobil, însă cu care dânsa lega o dragoste nemaivăzută, de când aceștia erau copii. Zărind astfel flăcăul nostru înstărit, că nu poate izbuti nicium s-o cucerească pe frumoasa crăiasă, mare îi fu supărarea și jalea, de parcă mințile și le rătăcise cu totul. Voia el dară cu orice preț s-o aibă pe copilă și nici în ruptul capului nu și-o putea înfățișa ca nefiind a dânsului și, pe zi ce trecea, patima îi creștea tot mai tare. Începuse el, iată, cu timpul, să-l dușmănească pe cel sărman, pe care fata îl iubea cu adevărat. Căci îi vedea mereu chicotind, aievea parcă ținându-se cu mâinele împreunate, cântând și dănțuind de bucurie, iară cu cât dânșii erau mai fericiți, și junele nobil era mai prăpădit. De parcă, își zicea el, bolnav de dragoste neîmplinită, se iubeau cei doi numai în ciuda dânsului.

Și tot așa dară, stând el ce stând și nemairăbdând, cu ajutorul unor acoliți, pe care îi plăti împărătește, căci plin de aur era și numai ăla nu-i trebuia lui de fapt, puse netrebnicul, iată, la cale să-l omoare pe rivalul său. Într-o noapte cu lună plină, să-l târască apoi printr-o pădure necălcată, să zică lumii c-a fost un blestem. Sperând el așa, ca odată cu nimicirea acestuia, fata, poate peste un an, poate peste zece, dar într-o zi să fie, să poată să-și deschidă inima și altuia, să-și facă loc în sufletul ei și pentru dânsul.
Însă copila, isteață pe cât era de frumoasă, află ea de aste planuri drăcești ale junelui câinos și, băgând ea de seamă că nu mai e loc de-ntors defel, se hotărî împreună cu iubitul dânsei să fugă din astă omenire primejdioasă în Lumea de Miezidezi. Ori Lumea de Dincolo, cum îi spuneți dumneavoastră. Și cu ceva noroc, să-și găsească acolo, în sălbăticia de care nici nu bănuiau cât de cruntă ar putea fi, un locșor al lor dară, departe și de oameni, și de lighioane și demoni, în care să poată trăi până la adânci bătrâneți și să-și facă un rost. Căci auziseră ei din buni străbuni, mai ales de la cei din vârfurile munților, care nu prea au coborât pe la orașe și mai cunosc pilde și mai vechi decât alții, că mai trăiau oameni și dincolo de hotarele împărăției, și unii chiar buni la suflet și cu inima caldă și săritoare, așa ca dânșii, care nu vrură să fie conduși de niciun împărat și nici să aparțină vreunei cetăți, ca să dea socoteală vreunui conducător mult prea aspru ori mult prea zgârcit.

– Ar trebui să-ți întorc mutra pe partea ailaltă, scărnavule! țipă Necioplitul deodată și se și ridică în picioare, roșu tot la față și cu venele-i umflate pe fața buboasă și păroasă, gata să se năpustească spre mag.

– Încetează, Gorune! îi ordonă împăratul. Stai în locul tău de ți-e bine și vrei să rămâi așa!

– Păi să-l lăsăm, Măria ta, pe netrebnicul ăsta să ne insulte împărăția? Și chiar condiția? Cum de-și permite el una ca asta? După ce că ne ia de proști, să ne mai și scuipe cu vorbe așa de obraznice în față?

– Potolește-te, Gorune! se răsti împăratul, urlând atât de tare, că parcă și focurile făcliilor din sală stătură câteva clipe pe loc și nici stelele nu mai clipiră pe cer. Iar de nu-ți place, poftește afară!

– Îmi cer iertare, Măria ta, se supuse el imediat, cu ochii în pământ, cum nu prea obișnuia să-i poarte, și se așeză cuminte ca un copil la loc în scaunul său, lângă Ghenadie, care fu foarte fericit că împăratul îl puse la punct.

– Continuă, te rugăm, îi spuse sfătuitorul cel rotofei magului, aproape zâmbind.

Și magul, fără să aibă vreo tresărire la întreaga scenă, nici deranjat și nici speriat, continuă întocmai:

– Ei bine dară, în ziua plecării, când trebuiau ei să se întâlnească, la cea de-a șaptea poartă a zidului ce traversează hotarul și împarte Împărăția de Apus de Lumea de Miezdezi, tânărul ei mult prea iubit nu se mai arătă de vreun fel. Iară după ceasuri și ceasuri de așteptare, copila începu să suspine, tot mai înecat, cu jale, simțind înlăuntrul ei că băiatul pe care-l voise de soț, să-l iubească până la sfârșitul vieții și chiar dincolo de ea, fusese prins de acoliții câinosului fecior de nobil, ce-i purtase sâmbetele și nu mai avu răgaz până la luna plină.

Îl blestemă dară pe acesta și-l spurcă în toate felurile, având câteva clipe chiar un gând păcătos, dar ce-i drept de-nțeles, să-l găsească numaidecât și să se prefacă că-i cade la picioare, să-i spună că iubitul ei, așa-zis netrebnic, a părăsit-o și sigur a plecat cu alta-n lume, că inima-i e frântă și, iată, poate, poate găsi-va alinare la palaturile junelui nobil. Gândi ea dară să se mărite numaidecât cu spucăciunea de om, iară în prima noapte, ajunsă singură cu dânsul în pat, știindu-l fără apărare, să-i înfingă în inimă un țăruș, răzbunând astfel moartea celuia pe care destinul i-l așezase în cale pentru inima dânsei.

Însă nu cuteză ea dară să-mplinească crima, oricât ar fi visat-o, căci ea nu era dintr-acei oameni haini care să caute dușmănie cu orișicare peț, ci pace și iertare, oricât de mare durere ar împiedica-o. Și decise atunci dânsa, că dacă în împărăția aceasta nu mai avea pentru cine și pentru ce a mai trăi, decât să-și pună capăt zilelor multe ce-i rămăseseră, căci se simțea sfârșită, atunci să se arunce în lumea necunoscută a lighioanelor. Și Zâna s-o aibe în pază de va dori, gândi ea, și poate, poate cândva inima ei primi-va împăcare și dorul față de mortul ei s-o mai alina, căci să se stingă n-ar fi avut vreodată cum.

Și iac-așa dară, porni dânsa cu sufletul pustiit, fără să încalece nici pe un măgar măcar, desculță aproape și cu o traistă numa, cu niște bucate doar pentru câteva zile, în fioroasa lume de vrăji și gheonoaie. Și lăsă în urmă ea împărăția oamenilor, care deseori poate fi mult mai crudă și nedreaptă decât orice arătare nenorocită.

Așa trecu dânsa mai întâi de pădurea cea stufoasă, plină de desișuri și încrângături greu amestecate, de abia puteai zări miezul cald al soarelui și de multe ori crezu sărmana că-i noapte, când afară era ziua plină, iară de înainta, mergea într-un ceas cât ar merge altul zece, pe un drum domol.

Când se crezu ea fără speranță, întâlni, iată, în mijlocul acestui pământ de nelocuit, coliba unui porc ce odată fusese om, însă o vrăjitoare nemernică îl blestemase să se prefacă-n animal, căci acesta îndrăznise să-i înjunghie fiul într-o bătălie, chiar dacă băiatul cotoroanței fu cel ce o pornise. Iară fata cea frumoasă, nemaiavând seamă în ale ei, își făcu rost să aibă grijă de acest sărman porc și, într-o zi, izbândi chiar să rupă blestemul, după ce fură de la vrăjitoare un fir din fusta ei cea lungă, iară porcul apoi, dormind cu ața legată de picior peste o noapte-ntreagă, redeveni om.

Văzând bunătatea fetei, acesta o îndrumă să meargă către locuri mai pașnice, spre Răsărit, și îi arătă și o cale scurtă, ce-i drept tot plină de primejdii, însă lipsită de cele mai odioase bestii ce încă viețuiesc în Lumea de Miezdezi. Și iac-așa, copila frumoasă merse ea ce merse pe unde îi spuse porcul ce reajunse om, câteva zile bune, dară nu mai multe decât are o mână degete, trecând prin pășuni pline de șerpi veninoși, de care abia scăpă, traversând râuri tulburi cu apa ca gheața, cu alge ce te prind de picior și te trag după ele, de care abia izbuti să se desfacă, urcă apoi sărmana pe un munte uscat și numai de piatră, unde nu găsi nici rădăcini uscate de mâncare sau de băut apă și nicio vietate, și tot așa se afundă și mai tare în Lumea de Miezdezi.

Iară pe drum i se făcea tot mai rău și era tot mai obosită și mai înfometată ca niciodată și nu trecu mult până să își deie seama că în burta ei, care parcă nu mai era așa mică cum fusese când plecase, clocise un prunc. Pruncul al cărui tată fusese ucis mișelește de nemernicii junelui nobil. Și atuncea inima ei deodată arse plină de speranță și gândi că are pentru ce să trăiască din nou, căci nu fusese chiar totul pierdut, căci dragostea de care avusese parte îi lăsă, iată, pe mai departe rodul ei să-l crească și să-l aducă în lume om curat și luminat, care numai binele să-l presare în jur, așa cum o făcuse tot timpul și dânsa.

Însă nu peste mult, deveni cu forța slujitoarea unui zmeu aprig și nenorocit, căreia-i călcase, fără să știe sărmana, pământul. Scăpă dară cu istețimea ei, adormindu-l cu o licoare ce merge numai la zmei și-i adoarme câte o lună, dară apoi fu prinsă de niște negustori șireți, care cum o văzură așa de frumoasă, o vândură peste șapte mări și șapte munți, la cetatea unui spân netrebnic și ușor smintit, ce se credea împăratul cerșetorilor, și care le dădu prăpădiților de negustori jumătate de avere și mai puțin nu, doar doar ca s-o ia pe fată pentru a-i fi nevastă. Dară scăpă ea și de aici, chiar înainte de noaptea nunții ce-i fusese hărăzită, având în dar o zicătoare magică de la un lup cu capul de aramă, ce-l scăpase mai înainte din cursa unor vânători de ființe fermecate. Și spunând ea cuvintele descântate, iată, de trei ori se dădu peste cap și se transformă în pasăre câteva clipe, zburând dânsa din camera în care fusese osândită, până în herghelia spânului și furând de la dânsul un cal cu aripi și fără de splină, ce mai vorbea și limba omului, și care o purtă de aici zile și nopți neîntrerupte tot mai departe și mai departe spre Răsărit.

Întâlni dară ea pe acest drum un pustic, ce avea peste o sută de ani, o barbă împletită de cinci ori, ca să nu se-mpliedice de dânsa, și ținea în mână o carte pe care o citea tot timpul și ea nu se termina niciodată, căci cum citea și dădea o pagina, alta îi apărea în coadă, și abia de-o mai putea căra în brațe de cât de grea ajunsese, neputând să se abțină să vadă ce se-ntâmplă în ea. Și iată, află de la dânsul dară, care era cel mai înțelept om dintre toți ce au trăit vreodată, căci el așa se născuse, cu cartea în mână, despre tărâmul Tinereții fără Bătrânețe și al Vieții fără de Moarte. Și atunci, ochii ei se umplură numaidecât de lacrimi de bucurie și își făcu socotelile în așa fel încât să își crească odrasla în ținutul nostru, de care auzise că e învăluit numai de pace și unde nici moartea nu vine printre oamenii rămași înainte de împărțirea lumilor și nici printre alte cuvântătoare.

Iară după multe și multe alte isprave, groaznice le-aș fi putut numi, de nu s-ar fi terminat cu bine, dară pe care nu cutez să le mai povestesc acum, căci ceasurile sunt înaintate, ei bine, ajunse dânsa, iată, în a noua lună cu copilul ei, chiar pe hotarul dintre Lumea de Miezdezi și Împărăția de Răsărit, fără de bătrânețe și fără de moarte. Și cum păși ea întocmai pe linia hotarului, odată simți că o ia un leșin puternic, odată căzu la pământ și, de niciunde, niște dureri nemaiîntâlnite pentru dânsa până atunci o învăluiră parcă din toată carnea și crezu sărmana că totul avea să se sfârșească. Însă răul ce o cuprinse nu fu decât pruncul ce dori să-i iasă din pântec, după atâta așteptare și îndurare. Iară crăiasa născu atunci, chiar pe hotar, în lumea noastră, o frumusețe de fată, care îi semăna la chip și la privire cum alta nici c-ar fi putut.

Și mare, mare ne fu mirarea când dânsa intră cu copilul de nicio zi împlinită pe tărâmul nostru, spunându-ne, iată, toată aventura și toate primejdiile prin care trecuse și din care eu v-am zis numa ce era mai de preț de zis, căci timpul aici și mai ales în astă noapte prieten nu vrea să ne fie nicicum. De la junele câinos și spurcat ce-i omorâse iubitul, până chiar la Munții care se dau Cap în Cap și la Pădurea de foc, cea care desparte Lumea de Miezdezi de Tinerețe fără Bătrânețe și Viață fără de Moarte, ascultarăm noi cuvintele dânsei, încercând să o alinăm.

Și tot nu ne venea a crede ochilor ceea ce se arătase în fața noastră. Căci oameni care să izbăvească ei să treacă prin cele mai crunte primejdii pentru a ajunge dară la noi, nu mulți ce-i drept, de-i numeri pe degetele de la o mână, mai întâlnitărăm. Pe când un copil însă, asta nu. Căci, vedeți dumneavoastră, cum timpul în împărăția noastră stă, și nu curge, un prunc nu poate să ia viață. Pentru că el, sărmanul, nu doar că n-ar putea nici să crească în pântecul mumei sale, dară nici măcar nu s-ar putea crea.

– Dar dacă timpul nu trece, permiteți-mi să vă întrerup, spuse cu politețe, dar cu viclenie ascunsă bătrânul Fastal, apa curge? Pomii înfloresc? Vine vreodată primăvara și toamna?

– Excelent, înțeleptule Fastal, excelent! se bucură Gorun, frecându-și mâinile de bucurie că magul fusese în sfârșit prins.

Și chiar împăratul deveni mult mai atent și îți încruntă sprâncele groase. Însă magul era la fel de nepăsător ca și până atunci. Și le spuse:

– Ei bine dară, primăvara vine ea, domnul meu, și stă mult. Și vara la fel, ani de zile, cum ar fi aici. Și toamna vine și apoi o iarnă ca de vis, blândă, cu fulgi mari, fără geruri și fără de crivățe năprasnice, se așează peste meleagurile noastre și ne împodobește sufletele cu strălucirea dânsei. Căci Piatra Nemuririi, ce stă ascunsă și astăzi în Râul Plângerii și veghează peste lumea noastră, este dată de Zâna Oamenilor, ori nu de Păzitorul Lumii.

Iară Timpul, bătrân fus învârtit de moarte, ce schimbă mereu împărățiile și ordinile, ce înnoiește mereu viața cu alte destine, care și ele ajung apoi să bătrânească, ce face ca totul să fie pe de o parte pieritor, dară pe de alta cu un rost, ei bine, El se oprește, prin magia locului nostru, numai pentru cei care pot rosti cuvinte. În gând sau pe gură. Numai pentru cei care sunt, iată, prin firea lor, oameni. Căci Cuvântul este începutul nostru și darul cu care Zâna ne-a înzestrat de la născare.

O liniște lungă se lăsă peste Camera de Taină. Câteva clipe, puteai auzi până și focul făcliilor cum dansează în aerul rece al nopții, împrăștiind în beznă lumină și scântei. Cu toții stăteau pe gânduri, privind spre mag și cântărindu-i vorbele cu migală, zbătându-se în mințile lor dacă să creadă sau să nu creadă adevărurile sale, ce le păreau nemaiîntâlnite.

Apoi magul, pentru prima oară, oftă:

– Mi-e greu dară să vă povestesc dumneavoastră, ce trăiți într-o lume a căpătâiurilor și a deznodămintelor, unde tot ce se vede se măsoară și se compară, cum arată dară un altfel de tărâm, cu alte legi nescrise și alte rânduieli ce poate nici noi nu le-am cunoscut încă pe de-a-ntregul.

– Dar atunci pruncul, om fiind, moșnege, spuse deodată împăratul, cum putea ea crește? Sau… era blestemată să rămână copil de o zi pentru totdeauna?

– Ce nenorocire atunci pe crăiasa dumitale din povești, interveni din nou Fastal necredinciosul, să aibă de crescut pentru eternitate un sugar de numai o zi, care să orăcăie într-una și numai atâta să știe vreodată a face? Și să nu-și poată vedea mama plodul vreodată jucându-se, învățând și minunându-se de lume?

– Dar io văd un și mai mare necaz! se băgă în seamă iar Necioplitul, zeflemitor. Căci, dacă e să ne luăm după normele acestui ținut, nu?, apoi odată intrat copilul, fie și de-o zi, în Tinerețe fără Bătrânețe și Viață fără de moarte, acesta nu s-ar mai fi putut întoarce să crească unde timpul curge. Căci, înapoi venind, ar fi îmbătrânit puiul de om în următoarea zi cât într-un an. Păi nu-i așa? Nu așa ne-a zis că au pățit oștenii noștri? Și atunci, vă dați voi seama, în zece zile, cât nici n-ar fi putea să învețe să spună ceva nefericita, că mintea tot ca unui copil de zece zile i-ar fi rămas, fără să priceapă ce-i cu ea sau măcar să poată merge în două picioare, ar fi avut trupul unei muieri de zece ani. Ia de-aici gogomănie.

– Atunci dară, continuă magul, fără să ia în seamă bășcălia Necioplitului și nici ironiile înțeleptului împărăției, ne dărurăm noi seama că copila de fapt începea să crească. Într-o zi cât o într-o zi, și-n două cât în două. Și-ntr-o săptămână, iată, cât într-o sâmbătă din lumea dumneavoastră.

– Păi cum așa? râse Gorun. Se schimbă deci regulile după bunul tău plac, bătrâne? Nu are logică nici în inepțiile tale.

– Ba e chiar foarte simplu, răspunse magul și zâmbi din nou.

– Știu! Ah, știu! se trezi deodată Ghenadie, care până atunci își răsucise în cap ideile pe toate părțile, să înțeleagă ce pentru ceilalți era de-nțeles. Știu, căci tocmai ne-a spus. Dar n-a ascultat nimeni cu adevărat.

– Ce a spus, am auzit cu toții, cuvânt cu cuvânt, interveni împăratul. Iar pildele moșneagului nostru deja nu se mai leagă.

– Măria ta, stai! Stai numai un pic, să o luăm de la cap la coadă. Nu a spus oaspetele nostru, cu gurița dumnealui, cuvințel cu cuvințel, că magia ce ține Timpul în loc în Împărăția de Răsărit este numai pentru cei care pot rosti cuvinte? Iar pruncul, nu?, cum să nu crească așa cum i-a fost dat, dacă nu putea vorbi? Dacă nu era deci încă om?

– Întocmai, sfătuitorule, îl laudă magul. Căci Om ești și te poți numi în lume numai odată ce deprinzi harul Cuvântului. Atunci dară începi să nu mai fi lighioană ori târâtură ce face umbră pământului, nici floare ori pom, nici iepure ori vită, nici piatră ori apă. Cuvântul, la începutul începuturilor, a fost dat numai Omului și pentru dânsul a fost creat, ca el să poată numi lucrurile și să poată vorbi cu ceilalți despre ele și să poată spune ce-l macină și ce nu și după ce tânjește sau jelește, nu să orbecăie ori să mârâie ca un animal. Și chiar de multe făpturi, cum sunt cele din Miezdezi, ne-au învățat limba, asta a fost pentru că noi le-am dat-o, dară Cuvântul nu este în firea lor.

Așa că, iată, o nouă nenorocire se abătu peste domnița ajunsă pe meleagurile noastre, căci într-adevăr, odată ce copila ei ar fi spus primul cuvânt și ar fi numit un lucru, un om sau o stare, atunci ar fi fost, nu ca noi ceilalți, binecuvântată, ci blestemată să nu mai crească.

– Și-atunci ce ați făcut? spuse curios Ghenadie, cu ochii tot mai mari și fața plină de mirare.

– Atunci ne dădurăm noi seama, iată, că la fel cum copila putea crește, până să spună primul cuvânt, ea se și putea întoarce în lumea în care fusese zămislită, a timpului ce trece și nu se mai oprește trecând, fără vreodată să fie nevoită să îmbătrânească într-o zi cât în zece ani. Și ea numaidecât, am știut noi, trebuia să se întoarcă în lumea oamenilor, să poată crește și să devină o fată sau chiar o femeie în toată firea dânsei.

Ei bine, noi o numirăm pe tânără crăiasă și prima mamă a Împărăției Tineriții fără Bătrânețe și a Vieții fără de Moarte împărăteasa noastră. Căci printr-o minune sfântă ajunse la noi, ca după aceea, pe hotare, să mai săvârșească una, ce pe meleagurile noastre nu se poate înfăptui. Căci un copil nu se poate naște și nici însămânța în burta unui Om sau a unui cuvântător. Iară copila împărătesei noastre, știindu-le parcă dinainte să vadă pentru prima oară lumina pe toate, alese să iasă în lume pe linia hotarului, căci numai câțiva pași de ar mai făcut împărăteasa noastră și ea ar fi rămas cu burta mare aievea, neputând vreodată să-și mai nască odoru, ce în pântece ar fi rămas în vecii vecilor.

Douăsprezece zile am putut lăsa noi pe împărăteasa noastră să-și crească prințesa-copil. Și apoi dară, alegând pe un brav oștean, ce trecuse el prin primejdii dintre cele mai crâncene, pe timpul Războiul celor Șaptezeci și Șapte ani și cunoscând dânsul toate pericolele ce puteau să-i iasă în cale, l-am trimis, iată, cu copilul înapoi în lumea timpului curgător. Să fugă el iute ca săgeata prin Lumea de Miezdezi, în numai câteva zile, în care să nu doarmă și să nu poposească vreodată, și să lăse copila într-un coșuleț, la una dintre porțile zidului dumneavoastră, ce desparte Împărăția de Apus de lumea lighioanelor, căci sigur Zâna se va îndura de ea și-i va trimite pe cineva, din mila Ei, s-o protojeze și s-o crească.

Și în coș lăsarăm dară o scrisoare lungă în care spuseserăm toate acestea, cu tot cu povestea împărătesei noastre. Și o hartă a lumii de Miezdezi, așa cum o știam, pentru ca atunci când copila împlinește douăzeci de ani, ea să afle de unde vine de fapt și să se întoarcă în împărăția noastră, acolo unde s-a născut, acolo unde-i este locul și unde maică-sa o așteaptă. Împărăteasa noastră, tot de douăzeci de ani, așteptându-și copilul-prințesă, ce ar fi împlinit tot douăzeci de primăveri. Iată minunea pe care o gândirăm atuncea.

Iar bravul ostaș făcu întocmai cum îl sfătuisem și, mai mult, ne spuse că lăsă copila unei bătrâne de la marginea împărăției dumneavoastră, căreia-i zise tot adevărul, iară bătrâna se jură, pe sfânta Zână, că, orice ar fi, la împlinirea celor douăzeci de ani, îi va povesti mai departe copilului istoria ce-o poartă. Și-apucă oșteanul nostru să se și întoarcă repede din marea sa aventură și ajunse pe hotarele noastre cu mare noroc, înainte ca moartea să vie după dânsul, împlinind aproape nouăzeci de ani. Și ne povesti făptuiala sa, despre bătrâna la care lăsase pruncul și despre promisiunea pe care aceasta i-o făcuse.

Și-uite-așa așteparăm noi dară două zile, cât ar fi trecut ca micuța fecioară să ajungă la douăzeci de ani, și niciun semn nu veni. Iară noi vegheam la hotare cu rândul și trecu astfel și a treia zi, când ne pierdusem orice speranță, și ne trezirăm, iată, în loc de prințesă, cu câțiva dintre oștenii dumitale, ajunși cu mare noroc neștiind nici ei unde, căutând un vraci sau un vrăjitor care să rupă blestemul unui făt frumos, ce nu deschidea ochii.

Iară eu de îndată i-am poftit pe oșteni afară din împărăția noastră, căci nu trecură decât niscaiva clipe de când intrară, căci dacă ar fi stat și o zi, atunci în lumea dumneavoastră ar fi trecut zece ani și pruncul ar fi fost mort demult.
Și atunci mi-am prins eu la brâu acest bold fermecat, trecut prin Râul Plângerii și sfințit în Apă vie, din fântâna de la poalele Munților ce se bat Cap în Cap, și cu care pot purta după mine magia Tinereții fără Bătrânețe și a Vieții fără de Moarte, fără să mă prefac în scrumul ce mi-este scris demult în lumea timpului curgător. Și am mers cu dânșii înapoi în grabă până în această noapte, că să vă spun la toți povestea fetei cea frumoase, împărăteasa noastră, Maria pe numele ei, ce născu pe hotarele dintre lumi o fecioară, cea care fu adusă înapoi în lumea oamenilor pentru a crește și care deveni, ei bine, chiar împărăteasa dumitale, Ileana, Măria ta, soția prea bună și prea cinstită care muri la nașterea celui de-a doilea prinț.
Cu siguranță bătrâna ce-i purta de grijă se stinse înainte să-i spună adevărul dânsei, și am aflat pe drum de la bravii oșteni că împărăteasa dumneavoastră frumoasă și bună a fost crescută de-o doică până la zece ani, și ea nu a știut niciodată de tatăl sau de mumă-sa.

Iară copilul dumitale, prințul cel adormit, este și nepotul împărătesei noastre. Și el poartă în sânge, de la mumă-sa, care nici n-a aflat vreodată asta, magia din Împărăția Tinereții fără Bătrânețe și a Vieții fără de Moarte. Prințul dumitale dară nu poartă niciun blestem, ci a ieșit din burta unei femei care s-a născut în altă lume.

Iară eu, pe drum, pe când goneam încoace cu oștenii dumitale prin Lumea de Miezdezi, rugându-mă la Zâna oamenilor, am primit semn într-un vis de la o bufniță vorbitoare, că de îi voi înfige vârful boldului fermecat în piciorușul său, atingându-i sângele încă neviu, fătul cel frumos se va trezi și va deschide ochii, iată, și va trăi ca un om sănătos. Însă tot bufnița îmi mai spuse că după ce eu îl voi înțepa, mă voi face oale și ulcele, neputând să mă mai întorc vreodată pe meleagurile mele. Și după ce vor trece douăzeci de ani din astă noapte, feciorul dumitale va simți un foc în inimă ce niciun om nu-l poate învinge și va începe dânsul să simtă și să știe că locul său nu este aici și că el trebuie să fie prințul altei împărății, căci așa-i este scris în stele.

Iară atuncia el, cel care va fi ăl mai iscusit și mai curajos dintre oameni, va veni să-ți ceară Tinerețe fără Bătrânețe și Viață fără de Moarte. Și Măria ta trebuie să promită de-acum că i-o va da.

(…)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *