Proză

Despre tristețea femeilor frumoase: o mărturisire

A trecut un an (nu întâmplător de 8 martie) de când scriam ultimele finaluri și făceam ultimele „cizelări” la cele zece povești fantastice din Despre tristețea femeilor frumoase, a patra mea carte de proză și prima de proză scurtă, publicată în mai 2019. Aveam ideile astea ușor fantastice (vezi video-ul), bazate pe traumele feminine, care tot începeau să se adune, și căpătau în sfârșit contur. Și aveam în minte să creez o carte „de stare”, care să atingă feminitatea în modurile ei cât mai diverse, într-un mix de vulnerabilitate, putere și erotism.

Cu câteva extrem de mici excepții (și mă refer la acuzele de limbaj vulgar, folosit totuși numai în două din cele zece povești – dar n-am de gând să mă justific în vreun fel pentru asta, mi se pare că trăim într-o ipocrizie „culturală” nemaiîntâlnită), cartea a fost foarte bine primită, ba chiar de nenumărate ori mi s-a spus că ar fi chiar una dintre lucrările mele cele mai reușite, cele mai mature. M-a onorat faptul că Soviany a menționat că Fata care picta chipuri ar putea „să figureze în orice antologie de proză scurtă contemporană”, sau că Femeia din Parcul Gării de Nord a fost tradusă în Germania, UK, Cehia (eng.) sau Serbia, ba chiar este posibil să stea la baza unui scurt-metraj în viitorul apropiat. M-au bucurat sălile pline din cele câteva orașe în care am lansat-o, m-au emoționat reacțiile cititorilor peste măsură, am rămas surprins de reapariția unor „personaje” demult „uitate” din poveștile biografice, însă ce m-a intrigat totodată a fost faptul că de fiecare dată când s-a citat din ea, când s-a scris despre, când s-a făcut orice fel de mică referire sau menționare, s-a făcut mereu trimitere la prefață. Sau, cum am numit-o eu „pompos”, Mărturisire.

Așa că de 8 martie, la un an după finalizarea cărții, m-am gândit să las cuvântul înainte al cărții aici, pentru că poate descrie cel mai bine sentimentul meu cu privire la feminitate.

 

Cuvânt înainte sau mărturisire

„În fond vorbim despre Frumusețe ori de câte ori ne bucurăm
de ceva pentru simplul fapt că acesta există”.
(Umberto Eco)

Nu am găsit niciodată ceva mai toxic și mai răvășitor decât frumusețea unei femei. O frumusețe pe care nu am putut și încă nu o pot defini, căci am fost cucerit de-a lungul timpului de gesturi care de care mai bizare: de un tic; de un mers aparte; de puritatea naivității; de felul în care părul ei îi curgea pe față într-o dimineață, amestecându-se cu razele soarelui și mirosul de cafea proaspăt făcută; de o tăcere la momentul potrivit; de un simplu glas sau de un surâs; de felul în care citea o carte; de bulinele unei rochii; de un nas imperfect; dar poate cel mai mult m-am îndrăgostit de femeile care nu-și puteau vedea sau nici măcar imagina propria frumusețe.

Desigur, este și – sau este mai ales – ochiul receptorului cel care înfrumusețează lucrurile. Avea dreptate Proust când a spus „să lăsăm femeile frumoase celor fără imaginație”. De atâtea ori mi s-a întâmplat să-i spun unui prieten despre o femeie că este frumoasă, iar el să se uite la mine stupefiat sau să mă întrebe dacă am băut prea mult. Căci frumusețea pentru mine nu a stat niciodată în configurații fizice, machiaje deosebite, decolteuri, tipare așa-zis culturale sau alte clișee.

Îmi amintesc de o chestie absolut banală care s-a întâmplat acum mulți ani de zile, când am ajuns pentru prima dată în Sibiu și, după drumul istovitor cu trenul, am intrat în prima cafenea care mi-a ieșit în cale, iar acolo s-a petrecut un lucru magic. Chelnerița care îmi aducea ceaiul – și căreia nu-i dădusem mare atenție până atunci – a scăpat ceașca pe jos, a spart-o și a bufnit într-un râs teribil. Nu știu dacă era frumoasă sau nu, în sensul convențional al cuvântului, dar râsul ei a luminat toată încăperea și ne-a binedispus pe toți cei care eram la ora aceea matinală acolo. Avea un râs atât de plin de viață și de molipsitor încât până la plecare câțiva clienți și-au dărâmat intenționat de pe masă paharele sau ceștile, doar ca s-o mai poată auzi hohotind. Afară, țin minte, era o zi mohorâtă de început de decembrie, dar pentru cei care au fost în acea dimineață la acea cafenea nu doar că soarele ieșise, ci era unul chiar strălucitor. Dacă aș fi fost cu ea, m-am gândit atunci, m-aș fi transformat într-un copil și aș fi făcut-o să râdă cât e ziua de lungă. Iată o femeie incredibil de frumoasă, mi-am zis.

Ani de zile mai târziu, ajuns întâmplător la o lectură într-o grădină de vară din Bistrița, am zărit la mesele din capăt o fată care își sprijinea capul cu o mână atât de delicat, iar cu cealaltă ținea o carte, din care citea atât de absorbită, încât aproape că am rămas fără suflare. Am cunoscut-o apoi, iar la câteva seri distanță eram în casa unui prieten și ea s-a ridicat brusc de lângă noi, s-a așezat pe scaunul din fața unui pian pe care se așezase praful, i-a ridicat capacul și a început să cânte la el într-un fel în care ne-a hipnotizat. Se lăsa seara, sorbeam dintr-un pahar de vin roșu, eram fermecat și nu-mi aminteam să fi trăit un moment atât de „perfect” vreodată. Iar exemplele pot fi nenumărate.

Am citit undeva la un moment dat că femeile frumoase – oricare ar fi acelea –, sunt pentru noi, bărbații, niște „apariții stranii”. În special pentru că nu știm cum să ne purtăm cu ele. Și am râs, amintindu-mi că nimic pe lume nu m-a făcut să par mai idiot decât încremenirea în fața unei asemenea „specimen”. Cred cu tărie și astăzi că adevărata îndrăgostire se manifestă inițial printr-o împietrire totală. Urmată de o suită de replici stupide, stângace și nepotrivite. Orice altceva este fals și minciună.

Probabil că numai așa recunoști o femeie cu adevărat frumoasă: prin scurtcircuitul cerebral care te lasă dezbrăcat, cu numai câteva silabe pe care trebuie să le folosești cu iscusință. Eu, unul, nu am reușit de prea multe ori să inițiez o conversație coerentă, iar șansa de a cunoaște astfel de femei frumoase de-a lungul timpului a ținut numai și numai de bunăvoința lor.

Cred că mintea mea a fost ursită de la bun început cu două handicapuri: incapacitatea de a aborda o femeie și lipsa totală a sesizării interesului unei femei pentru mine. De aceea am fost mereu invidios pe indivizii care cu ușurință știu întotdeauna ce trebuie spus, astfel încât să intre în vorbă cu o femeie frumoasă – un act pe care îl consider aproape eroic –, în vreme ce eu mi-am manifestat întotdeauna admirația tăcând mâlc și părându-mi-se că orice cuvânt aș scoate pe gură ar fi ori penibil, ori vulgar. E drept, am preferat mereu să admir decât să încerc să posed.

Am învățat în timp că în spatele unei „femei frumoase” există o poveste – vizibilă numai pentru un ochi antrenat –, care poartă cu ea o tristețe și o singurătate capabilă să îngenuncheze un om, oricât de puternic ar fi. Poate tocmai această forță de a păstra bine ascunse istoriile personale de o intensitate nemaiîntâlnită este cea care le face pe femei să ne fie superioare și astfel să le iubim. Întotdeauna, cu teamă.

Nu am întâlnit niciodată o femeie frumoasă banală. Și nici nu cred să existe în Univers. În spatele fiecăreia stau adunate mituri și adevărate poeme, unul mai emoționant decât celălalt, pe care puțini îndrăznesc să le descopere, iar dacă o fac totuși, reușesc și să le înțeleagă. În spatele fiecărei priviri de femeie frumoasă există o pânză de obsesii, temeri, angoase și plăceri totodată greu de pătruns.

Am decis să scriu despre câteva dintre ele acum câțiva ani, mai mult ca un exercițiu, în golul tot mai persistent care s-a născut între publicarea ultimului meu roman și începerea următorului. Nu am avut ideea unei cărți unitare, iar diversitatea textelor, până nu demult, îmi dădea impresia că nici nu voi reuși să le unesc vreodată între paginile unui singur proiect. Unele au pornit ca scenarii, altele ca idei pentru câte un roman de sine stătător, însă tot revăzând aceste schițe și, pasionat în ultima perioadă de povestire, mi-am dat seama că toate poartă ca subiect central frumusețea femeilor și, în balanță, povara și nefericirea lor sau, din contră, misterele și pasiunile provocate de aceasta.

Am avut în minte titlul Despre tristețea femeilor frumoase când scrisesem deja mai bine de jumătate dintre aceste povești și mi s-a părut că el descrie perfect oricare dintre ele. Am păstrat aproape în fiecare acea doză de magie în care firescul se pierde oricând de normalitate și logică, transformându-se mereu într-o altă realitate. Nouă, dar la fel de palpabilă ca și cea premergătoare ei.

Fiecare poveste pornește totuși de la un fapt real, de la o întâmplare la care am asistat fie eu personal, fie am auzit-o în nenumărate mărturisiri. Le-am întâlnit pe fiecare dintre aceste femei și am încercat să redau prin poveștile scrise despre ele, oricât le-am exagerat și modificat, emoția pe care am trăit-o la rândul meu când le-am descoperit.

Dacă ți-a plăcut, dă mai departe:
  • 494
    Shares

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *