Cărți și scriitori

Un roman al trădării și al obsesiei, care îți schimbă percepția asupra propriei tale vieți

Tradusă la noi cu Lumânările ard până la capăt (în engleză cu Embers – jăratic / cărbuni), din câte înțeleg păstrând la noi titlul original (A gyertyák csonkig égnek), romanul din 1942 a lui Sándor Márai este genul ăla de carte extraordinară care te răscolește până în cele mai mici cotloane ale sufletului și existenței tale, făcându-te să reanalizezi anumite trăiri și să revezi niște concepte cu care îți ghidezi viața și nici tu nu știi exact de unde provin și de ce îți sunt atât de bine bătătorite în comportament și în gândire. Este o carte care m-a trecut prin toate stările: nervi, frustrări, împliniri, retrăirea unor traume și analizarea aproape a tuturor relațiilor pe care le-am avut sau le am cu oamenii din jur.

Este foarte greu să vorbești despre Lumânările ard până la capăt, adică să spui niște lucruri concrete și banale, cum ar fi că tratează tema cutare, că se învârte în nu știu ce stil sau că este genul ăstălalt și așa mai departe, iar subiectul ar fi x sau y – care subiect, care teme, care stiluri? Nici la bravii editorialiști britanici sau americani, pentru că am certat puțin, nu am găsit ceva satisfăctor, care să înglobeze în câteva idei sau rânduri planul acestei cărți. Se aruncă cuvinte pompoase ca Masterpiece / Capodoperă, ca Maestru, ca Genial, și cu toate că nu sunt „epitete” deloc exagerate, totuși ele nu spun nimic despre ce te așteaptă, despre faptul că vei fi dezbrăcat până dincolo de piele și biciuit atât de puternic emoțional că nu vei mai știi cine ești sau mai exact cine ai fost până la lectura cărții. Are atâta psihologie și atâta filozofie și emoție, că îți intră până în viscere.

Storyline-ul este simplu: un bătrân general, retras într-un castel (pe care nici nu-l folosește în întregime, ci doar o aripă a lui), primește o scrisoare de la un prieten din tinerețe (probabil singurul prieten adevărat pe care l-a avut vreodată), pe care nu l-a văzut de 41 de ani. 41 de ani în care a stat și a analizat pe toate părțile misterioasa lui plecare și trădarea pe care avea să o descopere. Prietenul ajunge, scena este reconstruită până la cel mai mic detaliu ca în seara dinaintea plecării lui, de acum 41 de ani, iar clipa răzbunării este în sfârșit pusă în aplicare.

Doi bătrâni de 75 de ani dezbat astfel o istorie inutilă, pentru că trădarea de la care pornește totul a avut în centru o femeie care a murit de câteva decenii bune. Soția generalului.

Iar cea mai mare parte a conversațiilor constă de fapt în monologurile foarte adânci ale protagonistului nostru, izolat de lume în castelul său. Sándor Márai atacă niște subiecte în aparență simple, dar extrem de profunde: ce este prietenia – care sunt tipurile de oameni cu pe care-i vom întâlni în viață și ce secrete dețin cei „diferiți”, cei care nu înțeleg lucrurile, ci le simt, precum muzica sau arta în general – ce este iubirea – ce este trădarea, dincolo de un simplu cuvânt – ce este fidelitatea și cum poți pretinde îngrădirea libertății unui om atunci când afirmi că îl iubești – care sunt etapele vindecării după o traumă emoțională de proporții, care îți dă toată viața peste cap (ajung 41 de ani?) – trăim de fapt până ne rezolvăm problemele, până cedăm și spiritul ne îmbătrânește? (este oare adevărat că ne alegem morțile?) – și dincolo de toate, care este însăși sensul vieții umane?

Îmi dau seama că enumărând aceste teme care străbat toată cartea dintr-o parte în alta, printre și după rânduri, este un gest ridicol. Încercând chiar să extrag anumite pasaje din carte pentru exemplificări, n-aș face decât să scot o cărămidă insipidă dintr-un zid construit cu migală până la perfecțiune. O bucată care n-ar spune nimic, pentru că toată forța, toată atmosfera stau în întregul impecabil al universului creat de Sándor Márai.

Am stat să mă gândesc la faptul că pentru a scrie o asemenea lucrare, autorul trebuie să fi cunoscut viața și toate experiențele ei la un nivel de care nu are parte orice muritor. Și biografia lui este un roman în sine, născut în Imperiul Austro-Ungar, mutându-se continuu (Franța, Italia, Elveția, Canada), antifascist în vremuri tulburi ale umanității, emigrând în SUA într-un final și punându-și capăt zilelor la 89 de ani… Un destin cel puțin tulburător, al unui autor care începe să fie redescoperit abia după 1990 în lume, când este și tradus.

Delicatețea și atenția cu care Márai construiește fierul epic și poezia limbajului său m-a năucit așa cum au făcut-o autori mari ca Marquez, ca Tolstoi poate, sau ca Bugakov în Maestrul și Margareta. Îmi amintesc că la începutul cărții, în descrierea castelului, vorbind despre faptul că fiecare încăpere poartă amintiri ale morților și stafii care cine știe ce povești au trăit cât au fost în viață, face o referire aparent banală la o clanță, pe care dacă o atingi încă se simte tremurul unei mâini care a vrut s-o deschidă, dar s-a răzgândit. Iar decizia aceea poate că i-a schimbat întregul curs al vieții acelui personaj. Luminile, cadrele, hainele, obiectele și umbrele lor au toate un parfum de secol XIX vienezo-parizian aparte, care te teleportează nu doar în alt timp, ci și în starea acestuia (intri, da, într-o lume pierdută, de parcă descoperi o civilizație antică).

Este, după cum spun foarte mulți, un adevărat maestru al cuvintelor, al limbajului, în aceeași măsură a simplității, dar și a complexității lui. În contrapunct cu imaginea clanței, spre finalul cărții, este o descriere a bătrâneții, care nu vine deodată, povestește generalul, ci vine și ea treptat, cu câte un organ, cu câte un mușchi, cu obosirea vederii, cu câte-o celulă parcă, încât nici nu știi când îmbătrânești exact, poate doar atunci când începe să-ți îmbătrânească spiritul, să nu mai caute pasiunea și apoi să se plictisească, iar atunci începe și moartea, tot așa, treaptă cu treaptă.

Generalul știe că întâlnirea celor doi, după 41 de ani, este și ultima pe care o vor avea vreodată. Așa că pretenția lui de la începutul „duelului” este ca în orice vor discuta să fie pus pe masă Adevărul. Pe mine mă interesează numai adevărul, nu faptele poliționești, nu istoria, tot repetă personajul. Iar dialogurile care urmează sunt de o sinceritate atât de brutală, încât te fac să reiei fragmente din viața ta și să le reanalizezi și să te gândești la oameni pe care nici nu mai știai că-i ții minte sau la anumite experiențe care te-au marcat în cu totul alte nuanțe. Nu cuprins de stările de moment, neimportante, ci văzându-le la adevărata lor importanță, gravitate. Înșelatul / Trădarea devin simple cuvinte, adunături de sunete cărora noi le dăm niște conotații aberante prin experiențele noastre, până ajungem să ne vulgarizăm trăirile și amintirile. Cu definiții și principii care, în fața adevăratului judecător, Moartea, cad și se desumflă ca un colac pe care-l înțepi cu un ac.

Îmi place să cred că iubesc literatura în toată diversitatea ei și singura mea doleanță este să fie făcută cu talent, cu muncă și cu suflet, indiferent de subiect, gen, și teme abordate. Însă sunt cărți care sunt beyond, cărți care nu pot fi încadrate și nu pot fi nici măcar dezbătute, pot fi doar simțite. Adevăratele capodopere ale literaturii lumii: iar Lumânările ard până la capăt este una dintre aceste cărți pentru mine. Pe care o citesc în câteva ore, pentru că simt că o bagatelizez dacă fac o lectură întreruptă, mă răscolește în timpul acesta neîncetat, apoi începe să schimbe lucruri fundamentale în mine – sau nu să le schimbe, dar ceva din mine să le reanalizeze și să le repoziționeze. Se spune că ai atâtea vieți câte cărți ai citit, dar nu sunt de acord. Unele cărți nu-ți dau nici o fărâmă de viață în plus, pe când una ca aceasta îți dă vreo zece liniștit.

Dacă în toate top-urile de 100 de cărți de citit într-o viață, romanul lui Sándor Márai nu se regăsește, propun ca de azi să facem 101 de cărți de citit într-o viață.

Dacă ți-a plăcut, dă mai departe:
  • 70
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *