Lectură în vremea pandemiei: povestea lui Gakuto, un hikikomori

Tot mai mulți cititori mi-au spus că perioada asta de autoizolare și distanțare socială i-a trimis cu gândul la o proză scurtă din cartea mea, Despre tristețea femeilor frumoase. Este vorba despre povestea lui Gakuto, un hikikomori – hikimomori reprezintă tinerii care se retrag din viața socială (de obicei în urma unui șoc afectiv) și se izolează, închizându-se în casă pe perioade foarte lungi, chiar și ani de zile; fenomenul provine din Japonia, acolo unde în ultimii ani au fost estimate aproape o jumătate de milion de astfel de cazuri.

Avem în minte povestea demult, inspirat de filmul Tokio!, pe care vi-l recomand tare de tot, și am definitivat-o undeva în 2018, cu ocazia unei tabere de creație (unde am fost invitați să participăm mai mulți scriitori și pictori, la Buziaș, în cadrul proiectului In.Fusion). În 2019, am adăugat textul (Locatarul ciudat al apartamentului 17) celorlalte nouă povestiri deja scrise și selectate pentru proiectul de proză scurtă Despre tristețea femeilor frumoase, carte care a apărut undeva prin mai. Iar acum vă las acest text, numai bun de citit pe vreme de pandemie.

 

Locatarul ciudat
al apartamentului 17

 

Gakuto aprinse lumina din camera de lucru și se așeză imediat la birou. Avea un zâmbet tâmp, neobișnuit pentru firea lui sobră. În fața lui se aflau, desigur, stiloul său negru gravat cu un elefant auriu, și caietul cu numărul 168, abia început, în care trecuse doar întâmplările din urmă cu câteva zile. Dar era cu siguranță de-acum caietul cel mai important dintre toate. Mai important chiar decât caietul 47, pe care îl considerase ani întregi ca fiind cel esențial. Cel în care povestise în detaliu istoria ciudată a existenței lui și momentul în care o întâlnise pe Ea.

A dat repede cele câteva foi umplute cu nimicuri – s-a și gândit pentru o clipă că acele banalități ar trebui probabil smulse și adăugate ca niște simple anexe jurnalului precedent, căci caietul cu numărul 168 merita să înceapă fix de acum –, și a trecut pe pagina goală din dreapta data de 23 septembrie, apoi anul, urmat ca de obicei de mențiunea „probabil”.

Dacă n-ar fi fost acel februarie oscilant din anii bisecți nu ar fi fost încurcat deloc, însă tocmai această mică nesiguranță îl făcea să se simtă mai bine. De aceea nu avea niciun ceas în casă, calendar, ceasul setat la calculator, pentru că data era printre puținele lucruri pe care mintea sa le lăsa la voia întâmplării. Sigur, dacă ar fi vrut neapărat, ar fi putut să-și amintească cronologic fiecare zi din ultimii opt ani, să noteze revelioanele – nopțile acelea cu bubuituri groaznice și artificii nesfârșite –, iar printr-un calcul simplu să deducă anii în care februarie avea 29 de zile. Sau la fel de bine ar fi putut să reia și să numere toate zilele de când luase decizia să nu mai fie atent la timp, adică de vreo opt ani, de când aflase că suferă de hipermnezie – de faptul că mintea sa reține absolut tot, fără să omită vreun detaliu –, și tot și-ar fi dat seama.

Dar nu o făcea, la fel cum prefera să nu știe niciodată ora exactă, deși ar fi putut-o bănui după poziția soarelui pe cer sau după direcția umbrelor oamenilor de pe stradă sau ale mașinilor. Cele mai minore confuzii, fie doar de moment sau programate cu migală, îl entuziasmau peste măsură.

Iar ca să fim sinceri, Gakuto nu avea prea multe bucurii. Desigur, în afară de Ea, locatara din blocul de peste stradă, care stătea tot la etajul patru, într-un apartament ale cărui ferestre dădeau chiar înspre geamurile și balconul său. De când Ea se mutase acolo – de la caietul 47 –, viața monotonă de hikikomori a lui Gakuto căpătase culoare. Se gândise chiar, după opt ani de izolare, să părăsească pentru prima dată casa. Doar până pe trotuarul de vizazvi, la ora la care ea ar fi venit de la muncă – sau de oriunde apărea ea mereu la șapte seara –, pentru a putea-o vedea de aproape sau chiar, printr-un act nesăbuit de curaj, să o și atingă, aparent involuntar, cu încheietura mâinii.

A început să scrie, cu o emoție care îi făcea tot corpul să-i tremure:

Astăzi este a noua zi în care el nu a mai apărut, în care nu au mai venit împreună. Mi-e din ce în ce mai clar că s-au despărțit, după atâta timp în care îmi pierdusem orice speranță. Cred că ceea ce simt acum se numește fericire.

De la accidentul părinților lui, Gakuto nu mai ieșise din casă. Supraviețuia dintr-o simplă chirie a unei locuințe de la periferie, primită moștenire de la o mătușă care nu avusese copii, și pensia de handicap de la stat. Ambele îi intrau direct în contul său și astfel plătea online toate utilitățile necesare, alimentele și cărțile, fără să fie nevoit să facă vreo deplasare. Nu avea nevoie de mai mult, pentru că ducea o viață cât se poate de simplă. Nu avea vicii sau alte plăceri costisitoare de satisfăcut.

Nici măcar îmbrăcăminte nu-i trebuia. În cei opt ani de când se izolase în apartament, își luase un singur tricou, pentru că pe unul îl agățase și-l rupsese din neatenție în mânerul unui dulap. Avea două tricouri negre și două albe, două perechi de pantaloni de in, comozi, două pijamale și o helancă pentru zilele mai răcoroase. Într-o cutie, ascunsă în spatele șifonierului, mai avea câteva haine de pe vremea când obișnuia să iasă afară, ținute de rezervă pentru momentul în care o catastrofă l-ar forța să-și părăsească locuința.

Nu bea și nici nu fuma, iar regimul său alimentar era predominant vegetarian. Își comanda de obicei fructe sau legume, diverse paste sau salate gata-făcute, supe la plic, conserve și, în general, lucruri semi-preparate care puteau fi aranjate repede la cuptorul cu microunde. În micuța lui bucătărie avea doar un frigider, cuptorul, o plită electrică pe care nu o folosea mai niciodată, și o masă cu două scaune – nu știa exact de ce îl păstrează și pe al doilea, pentru că nu-l vizita nimeni.

Nu mai avea alte rude și nici prieteni, rupsese legătura cu toate cunoștințele pe care și le făcuse până la douăzeci de ani. Singurul contact aproape uman pe care îl avea era cu tipii de la firmele de curierat care-i aduceau lucrurile. Deschidea ușa și primea coletele înăuntru, fără să-i atingă și fără să schimbe o vorbă cu ei. Nici măcar nu se uita în ochii lor, iar plata o făcea dinainte, pe net. Ritualul acesta dura numai câteva secunde și era stresant doar dacă individul era nou angajat, căci ceilalți se obișnuiseră cu ciudățeniile lui Gakuto. Nu făcea niciun pas în afara ușii, înșfăca coletul și închidea imediat după el, iar primul lucru pe care îl făcea era acela de a arunca bonul sau factura, pentru a nu vedea data de pe ele.

În camera sa „de lucru”, unde nota zilnic în jurnalul său despre tot felul de gânduri și mai ales despre stările prin care trecea, nu erau decât un birou, un scaun și o bibliotecă, unde își aduna cărțile. Comanda câte o duzină sau chiar mai multe cărți deodată, o dată la o lună sau două, și le citea pe nerăsuflate. Când se strângeau prea multe și nu mai aveau loc pe rafturi, chema pe cineva fie de la o firmă de reciclare de hârtie, fie de la un anticariat de cele mai multe ori, le dădea adresa și numărul apartamentului și le lăsa cărțile în fața ușii, fără vreo pretenție financiară. De când se izolase, cumpărase și citise peste o mie de cărți și aruncase mai mult de jumătate dintre ele.

Când se plictisea, își comanda o carte de gramatică și un dicționar dintr-o limbă străină și o învăța în cel mult o săptămână, ajutat de memoria sa, incapabilă să uite. Cunoștea deja peste zece limbi străine, și unele limbi vechi, ceea ce-i permitea să citească nenumărate titluri în original.

Știa istoria lumii până la cel mai mic detaliu, filozofie, antropologie, istoria religiilor – deși nu prefera vreuna – și începuse să devină un bun cunoscător de literatură universală. Se gândea uneori că singurul sens pe care îl mai are în această lume este jurnalul său, în care nu se întâmpla mai nimic, în afară de teorii, analize de cărți și filme și, desigur, povestea Ei. Fiecare zi de când se mutase în blocul de vizavi, fiecare gest și acțiune pe care le-a putut observa, fiecare bărbat și relație, fiecare oră la care a plecat și a venit, fiecare zi în care și-a cumpărat ceva nou, fiecare masă luată acasă, fiecare moment de bucurie sau de tristețe, cărora nu le putea găsi explicații. În ultimul timp, jurnalul său se transformase într-un fel de roman bizar despre Cea care probabil nici nu-i bănuia existența.

De câteva ori și-au intersectat privirile, fiecare de pe balconul său, iar o dată i s-a părut că i-a zâmbit. A rămas blocat ore întregi, gândindu-se dacă asta s-a întâmplat cu adevărat sau imaginația i-a jucat feste.

A început să scrie din nou:

Dimineață am văzut că a început să strângă din lucrurile lui, iar apoi am văzut-o ieșind din bloc cu o cutie. Probabil că i-a dus hainele și alte obiecte înapoi. Oricât de bucuros aș fi de absența lui, mă doare să o văd așa de tristă – parcă e mai tristă ca niciodată. Stă din nou cu orele la telefon, plânge apoi și doar se uită la televizor, parcă în gol, ore întregi.

De la ultima despărțire, până să apară acest nesuferit, au trecut 36 de zile. Iar tipul celălalt nici nu se mutase cu ea. De la penultima, 44. Răspenultima, 39. O medie de 39,6 zile până la un următor pretendent. 950,4 ore în care să mă hotărăsc în sfârșit să fac ceva. De data asta voi face ceva. 57 de mii 24 de minute în care aș putea să o întâlnesc. 3 milioane 421 de mii 440 de secunde care încep să se scurgă.

În afară de bucătărie, de baie și așa-zisul living, mai avea o cameră pe care o păstra perfect goală și dormitorul, cu un pat de o singură persoană și o lenjerie pe care o schimba destul de rar, pentru că n-avea de ce să se murdărească. Un cearșaf, o pernă și o pilotă.

În rest, nu deținea altceva în afară de caietele sale, de cărți, un telefon fix și un laptop cu un stick de internet, pe care intra uneori doar pentru a se uita la câte un film vechi, de obicei o reproducere după una din cărțile sale preferate, sau pentru a-și comanda lucrurile. Nu intra pe alte site-uri și nu obișnuia să caute alte magazine în afară de cele cu care se obișnuise. Nu căuta de fapt niciodată ceva. La fel cum nu citea știri – pentru că nu-l interesau în mare măsură, dar mai ales pentru că nu voia să afle sau să deducă data –, nu avea cont pe vreo rețea de socializare – nici nu știa foarte bine ce sunt acelea –, așa că habar nu avea ce se întâmplă în lume. Și nu avea nici cea mai mică curiozitate. Ar fi fost probabil surprins să afle că este un hikikomori și că mai sunt nenumărați ca el atât în Osaka, cât și în restul țării.

Stările ei de alternante de plâns și apoi de furie mă înspăimântă. Nu am văzut-o niciodată atât de agitată. La un moment dat chiar, a început să dărâme diverse obiecte prin casă, a aruncat câteva tablouri de pereți și a trântit cu masa și tot ce era pe ea de pământ. Apoi iar s-a liniștit și a izbucnit în lacrimi, stând încovoiată pe fotoliu, cu genunchii la gură, aproape tremurând.

Dacă am înțeles oare greșit toate lucrurile și nu s-au despărțit, ci el a pățit ceva? Sau dacă, de fapt, e ceva în neregulă cu Ea?

Gakuto făcea un duș scurt o dată sau cel mult de două ori pe săptămână. Folosea de ani de zile aceleași tipuri de șampon și săpun, care păreau să îl țină o veșnicie. Era foarte cumpătat și nu irosea nicio picătură în plus. Avea trei prosoape albe, identice, și folosea numai două dintre ele. Unul era de rezervă și n-a avut vreodată nevoie de el.

Deasupra chiuvetei își ținea periuța de dinți electrică, lângă un tub mare de pastă de dinți, aceeași marcă dintotdeauna, care îl ținea luni întregi. Se spăla pe dinți doar seara, pentru că dimineața nu suporta gustul mentei. Tot acolo avea un aparat de ras vechi, căruia din când în când îi mai înlocuia lamele – ținea câteva seturi de lame într-un sertar lame pentru cel puțin încă doi ani – și o mașină de tuns cu care se tundea singur, cât mai scurt, o dată pe săptămână.

În rest, niciun obiect în plus în afară de cele absolut necesare. Nicio amintire, nicio fotografie sau ceva decorativ. Pereții albi și goi în toate încăperile. Becuri economice pe care le aprindea foarte rar, căci îi plăcea să se culce devreme, odată cu apusul soarelui, și să se trezească la răsărit. Lumina naturală îi ajungea.

Puțin mai devreme, am văzut-o neliniștită, umblând bezmetic dintr-o cameră în altă. Am început și eu să mă îngrijorez și să trec, fără niciun sens, dintr-o cameră în alta a apartamentului meu, neștiind ce să fac. Starea ei începe să mă înnebunească și pe mine.

Acum câteva minute a ieșit pe balcon, s-a aplecat mai mult decât trebuia peste marginea lui, și a privit încontinuu în jos, spre asfalt. Am vrut să strig ceva către Ea, dar nu am avut curajul. Am rămas doar înmărmurit, gândindu-mă la imaginea ei în cădere și cum vor sta lucrurile pentru mine de-atunci.

În noaptea aceea, Gakuto aproape că n-a închis un ochi. Speriat de ideea că Ea ar putea să pățească ceva, nu a mai putut privi spre apartamentul ei. A încercat să scrie, dar n-a reușit decât să aștearnă câteva fraze incoerente. A încercat să citească din teancul de cărți noi, abia venite, a luat pe rând fiecare titlu, însă mereu a fost răpus după doar câteva pagini, din care nu pricepuse nimic. Mintea sa nu putea lega o idee după alta.

A renunțat apoi și la obișnuita lui supă de seară și nici nu s-a mai spălat. A aprins luminile în toată casa și le-a stins de câteva ori, ca într-un final să se închidă în dormitor, acolo unde a zăcut în pat, foindu-se pe o parte și pe alta, privind în întuneric tavanul gol, brăzdat din când în când de luminile de la farurile mașinilor ce treceau pe stradă.

Îl obseda tot mai tare imaginea ei aplecată nefiresc peste balcon și nu o dată s-a gândit să se ridice și să scoată din fundul șifonierului cutia lui veche cu haine, să se îmbrace și să iasă, în sfârșit, pentru a căuta ușa apartamentului ei. Însă de fiecare dacă când se vizualiza făcând asta, ideea i se părea din ce în ce mai absurdă.

Abia spre dimineață, când cerul a început să se lumineze ușor, a reușit să se calmeze puțin și să adoarmă câteva ore. A avut un somn plin de coșmaruri, zbuciumat, ca în primele zile în care se hotărâse să se închidă în casă.

24 septembrie, 2019, probabil. Cred că e pentru prima oară în ultimii ani când nu-mi respect programul de somn și mă trezesc cu mult după prânz, observând intensitatea luminii soarelui. Mă simt răvășit din cauza asta, de parcă n-aș fi dormit zile întregi, nu o singură noapte. Mă simt în continuare inutil în privința Ei și încă nu pot să mă uit spre fereastra și balconul de vizavi, dintr-o teamă pe care cu greu o recunosc. O teamă nouă, incontrolabilă, care mă face să respir greoi și să mă simt amețit. Nu o suport deloc.

Indiferent ce alegere a făcut, o urăsc pentru că m-a trecut prin acest calvar.

Iar de astăzi am decis să termin cu Ea și cu restul lumii. Îmi voi cumpăra niște draperii mate și întunecate, cu care voi acoperi toate ferestrele. Nu mai vreau să mai privesc nimic în afara apartamentului meu niciodată.

Și la fel cum în urmă cu opt ani, Gakuto se izolase de societate, acum a luat decizia să nu mai privească, nici măcar prin geamuri, de la distanță, frânturi de realitate. Din acel moment nu a mai scris în caietele sale nimic legat de Ea, ca și cum povestea ei, de la caietul 47 la 168, nu fusese decât o născocire care să-l scoată din monotonie.

Rândurile jurnalului său au început să se împuțineze și să se rărească, nemaicontinuând să scrie în fiecare zi. La fel, numărul cărților a început în următoarele luni să se înjumătățească, pentru că Gakuto prefera de cele mai multe ori să se ducă în camera goală din apartamentul său și să stea acolo ore întregi, fără să facă sau să gândească nimic. Zile la rând – pe care începuse să le numere, făcându-și un fel de calendar propriu, al vieții de dinainte și după Ea –, se ducea și stătea acolo, în lotus, pe parchetul răcoros, și privea spre peretele din fața sa, simțindu-se tot mai decorporalizat și înstrăinat, ca și cum nu ar mai fi fost o ființă umană.




Abonează-te la Newsletter, pentru a fi la curent cu cărţile şi proiectele mele.

  • 268
    Shares

31 martie 2020     Proză

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *