Ménage à trois – eu, Dumnezeu și biserica

Menaje a trois

Devine tot mai greu să explic că sunt om cât se poate de spiritual, doar că nu am treabă cu instituțiile acceptate ca fiind reprezentante ale vreunui zeu. E drept, am 32 de ani și încă nu mi-am definit exact acest Dumnezeu, cum „funcționează” El, cum se manifestă șamd – am niște principii și niște idei, dar le țin pentru mine, nedeclarându-le vreodată un adevăr suprem. Nici nu am ales vreo doctrină, de aici agnosticismul pe care mereu îl declar, iar pe care oamenii îl interpretează ca „nehotărât”.

Departe de adevăr, sunt cât se poate de hotărât că existența noastră e doar o piesă / versiune dintr-un puzzle enorm, care nici vorbă să fi început și să se termine aici. Sunt cât se poate de hotărât că este ceva „beyond” (nu știu de ce, îmi sună mai bine decât „dincolo”, poate din cauza a prea multe filme americane) și că lucrurile sunt cu mult mai complexe decât poate chiar ne-am imagina vreodată. De aceea și sunt fascinat de istoria religiilor sau de fizica cuantică, de anumite părți ale psihologiei & so on. Dar deviez de la subiect.

De mic, ai mei nu mi-au insuflat creștinismul. Am fost botezat, de dorul tradiției mai mult. Au considerat că treaba asta cu credința este un lucru pe care îl voi descoperi eu singur și voi hotărî la momentul respectiv cum să-l traduc sau să mi-l însușesc. Iar pentru asta le mulțumesc, ca de altfel întreaga libertate pe care mi-au acordat-o de când mă știu.

Bunică-miu, pilot de meserie, îmi povestea când eram copil, că primul lucru pe care l-a făcut când a zburat și a trecut deasupra norilor, a fost să-l vadă pe Sfântul Ilie (sper să nu greșesc) cum dă cu biciul după draci, așa cum auzise la rându-i de la bunicii lui. Povestea era cu atât mai haioasă cu cât el plecase din satul natal pe la vreo 14 – 15 ani și după primul zbor cu avionul, nedescoperindu-l pe Ilie, a aterizat cu avionul pe câmpul alor lui, care arau (revenise după ani buni „din cer”, ani în care aceștia nici nu mai știau dacă mai trăiește). A aterizat și le-a spus că a fost dincolo de nori și că nu pocnește niciun Ilie din bici, s-a urcat înapoi în avion și a revenit la București. Dar, desigur, asta e doar o poveste haioasă și atât. Bunică-mea, pe de altă parte, este penticostală și foarte religioasă (mai mereu când o sun e pe la biserică), dar nici ea nu mi-a impus vreodată credința ei, ba chiar n-am discutat niciodată despre asta nici până în ziua de astăzi și greu de crezut c-o vom face vreodată.

Am avut probleme de mic la întrebarea: „Crezi în Dumnezeu?” Colegii mei din clasele primare erau toți convinși de acest adevăr absolut și mi-era extrem de greu să le explic acel „Nu știu”. Cum adică nu știi? Nu știu, cum să cred în ceva ce nu știu? Credința asta oarbă în Dumnezeu îmi semăna foarte tare cu astologia, mi-era egal dacă mă întrebai de Dumnezeu sau dacă cred că sunt Săgetător. Ba mai mult, fiind copii, ne schimbam zodiile după bunul plac, după ce găseam prin ziarele alor noștri sau prin revistuțele post-comuniste de pe atunci. Dacă-mi plăcea ce scria la Berbec, atunci eram foarte bine Berbec și lăsam Săgetătorul deoparte.

Orele de religie au fost (și sunt încă) plictiseala lumii, iar Legendele Olimpului erau de zece ori mai tari decât Vechiul Testament. Era greu de tot să ne convingi că Moise a despărțit marea, când deja apăreau primele PC-uri și învățam ce-i aia memoria de Ram. Bașca și mai greu, dacă nu imposibil, să ne spui cum Dumnezeu e atât de bun și plin de iubire, dar rădea cam tot de pe fața Pământului când se enerva. De la orele de religie am înțeles doar că Dumnezeu este un bătrânel ursuz, furios și foarte răzbunător și atunci am preferat să-L las în pace.

Pe la vreo 14 – 15 ani însă m-a pocnit credința. Nu mai știu exact cum. A fost o biblie pentru adolescenți (pe care mi-am cumpărat-o singur, de curiozitate), au fost niște cărți de Donald Walsch (la care acum aș râde copios), în mintea mea atunci creștinismul a devenit foarte palpabil și interesant. Timp de vreun an, poate doi, nu mai mult. Când am devenit un adolescent răzvrătit și ateu convins, ba mai mult, indiferent vizavi de ideea de Dumnezeu. Era perioada de bravuri, de Nietzsche & Cioran, de sex, drugs & rock n roll. Dumnezeu nu mai avea nicio treabă cu lumea mea atunci, iar eu eram nemuritor. La stadiul ăsta au rămas mulți dintre prietenii mei (și mulți atei pe care-i întâlnesc de altfel), care neagă de dragul de a nega, argumentul suprem fiind că ce se vede nu poate exista (&altele asemănătoare).

N-am rămas aici, pe la 18 – 19 ani am început să intru în Eliade și apoi în tot felul de cărți despre istoria religiilor. Eram pasionat mai ales de a face comparații între ritualurile morții din culturile lumii și evoluția lor (voiam chiar să deschid un site despre asta și învățasem primele coduri în html, pe atunci nu aveai WordPress sau alte platforme). Am citit în draci în perioada aia și n-am ajuns la vreo credință anume (deși șamanismul și budismul m-au atras dintotdeauna, exact în ordinea asta), oscilând lecturile de istorie cu cele de fizică (cuantică) șamd. Am simțit însă și-am înțeles acel „beyond” de care spuneam mai devreme și pe care nu am putut să-l explic vreodată, dar l-am simțit, mai ales în artă (poate pentru mine credința e simțire și rezonez cu actul artistic mai mult decât cu o rugăciune) și în rarele momente în care am scris și am ajuns la acea conexiune fascinantă, în care degetele pe tastatură au devenit niște unelte parcă ale unei alte minți. Cred că unii ar numi-o transă și n-ar fi departe de adevăr.

Au mai fost apoi multe experimente psihedelice (22 – 25 de ani), descoperirea lui Stanislav Grof tot în perioada aia, și atunci chiar am fost convins că fac parte dintr-un întreg și că totul este unit. La fel, greu de exprimat în cuvinte, mai ușor de simțit. Și-uite așa am priceput (sau am vrut să pricep, pentru că nu dețin vreun adevăr, cum spuneam) câteva lucruri de bază în care m-am regăsit și mi-am însușit niște principii de viață și teme spirituale. Lucruri pe care nu le voi comenta aici și poate niciodată public, pentru că țin de intimitatea mea.

Însă relația cu biserica, că de aici pornisem, s-a deteriorat continuu în toată această mini-aventură. În primul rând nu am găsit în creștinism altceva în afară de politică și putere. În ortodoxism, hai, treacă meargă, s-au mai legat anumite lucruri, dar când a venit vorba de catolicism, acolo pentru mine lucrurile s-au rupt definitiv. Și sincer, nici acum nu pot înțelege cum unii oameni adoptă o religie care a dus probabil (sunt finuț când spun „probabil”) la cea mai mare vărsare de sânge a omenirii de la apariția omului și până în prezent. Atrocități ca biserica nu știu să fi făcut vreo altă instituție, iar asta în numele unui Dumnezeu iertător și plin de iubire (asta mai nou).

Creștinismul nu m-a îndepărtat însă de Iisus Hristos și mesajele lui, pe care le consider foarte ok și binevenite. Numai că întreagă religie pornită de la El mi-este clar formată împotriva Lui. Efectiv tot ce a spus acest „Om” este tratat pe dos și asta cu multă furie și agresivitate. Cred că aici s-a produs prima ruptură serioasă. Fanatismul, turlele, căutarea impresionantului (vezi Catedrala Mântuirii Neamului), banii, merțanele, aurul, Papa mobilul, din nou banii, apoi, desigur, banii (orice e contra cost pentru reprezentanții lui Dumnezeu) și nu în ultimul rând banii. Pedofilia? Nu, tonele de bani. Familia tradițională? Nici măcar asta, deși toate sunt deranjante și nu văd nicio legătură între preferința sexuală și Dumnezeu, ci banii. Biserica e o religie a banilor și atât, iar oricât mi-ai explica și te-ai strădiu să-mi spui că-i altfel, pentru fiecare argument eu voi avea un contra argument.

Nu, cu o astfel de religie nu pot rezona sub nicio formă, și nu, nu este vorba despre preoți și ierarhiile lor și mizeriile pe care le fac, ci despre chiar oamenii care intră în biserică, citesc ce-a spus Iisus și sunt de acord cu ce văd în fața lor. Adică fix cu opusul.

Iar dacă vreți, ruptura totală s-a produs la #Colectiv. Oricum nu mai aveam vreo treabă sau vreo așteptare măcar decentă de la biserică, fie ea și română, dar în momentul ăla m-am îngrețoșat. Din momentul ăla nu mai vreau nici măcar să aud despre. BOR-ul, pentru mine, nu-și va spăla păcatele pentru mizeria și indiferența de atunci nici într-o mie de ani. Gata, am zis, gata a rămas, gata va fi pentru totdeauna.

Așadar, n-am nicio treabă cu biserica, nici n-o să am, dar cred în Dumnezeu (whatever you call It / Him) și sunt agnostic.

Ce este El pentru mine? Depinde. Uneori îl văd într-un tablou de Rothko și lăcrimez. Alteori îl aud într-o simfonie a lui Beethoven sau într-un solo de chitară a lui Hendrix. Într-un pasaj de Marquez. Într-o poezie. În felul în care o rază de soare intră printre frunzele unui copac și o formă ciudată de lumină intră în camera mea și se așează pe un perete. Într-o coincidență „ciudată”, care dacă nu s-ar fi întâmplat, realizez că m-ar fi dus într-o cu totul altă direcție. În mersul prin ploaie. Într-o secvență din Chaplin. Într-un gol fabulos al lui Zlatan Ibrahimovic. Sau într-o bară frumoasă care îți trimit echipa favorită la retrogradare. În jazz. Și în nopțile pierdute în care mă plimb singur pe străzi și mă întreb oare cine stă la fereastra aceea unde e lumină. Într-un Kent lung care se arde singur în scrumieră, cât tu te gândești la ea.

 

Leave a reply