Capitolul 1.
Străinul misterios

Cartea Blestemlor, de Andrei Ruse

Trilogia Ultimul împărat nemuritor
Cartea I, Cartea Blestemelor
Partea I, Pilda lumilor

« Anterior: A fost o dată ca niciodată

Pe holurile pustii și întunecate ale palatului, se auziră deodată pași grăbiți:

– S-au întors! S-au întors! strigă din toate puterile piticul Ghenadie, cu vocea sa ascuțită.

Împăratul era prins în gândurile sale chinuitoare și îi percepu glasul îngrijorat abia când acesta se apropie de cămara sa. Atunci craiul tresări imediat din amorțire, se repezi la ușă și o trânti de perete tocmai când și Ghenadie era gata să dea buzna în încăpere și-l lovi astfel pe sfătuitorul său, care luă trânteală zdravănă. De jos și cu un glas secătuit, povățuitorul rosti:

– S-au întors, Măria ta… Pe poarta curții acum intrară câțiva călăreți, parcă mâncând pământul. Au însemnele și steagurile oștii noastre, apoi leșină câteva clipe pe pietrele reci și dure de granit.

Ochii i se luminară îndată împăratului. Apucă o făclie dintr-un perete, începu să alerge către Sala Tronului cu ea chiar în straiele de noapte, și țipă:

– Să vină numaidecât! Să vină! iar timbrul său gros răsună în toate cotloanele uriașei clădiri.

Intră val-vârtej în aulă, se iviră grabnic și străjile de noapte, apoi auzi ropotul puternic al copitelor de cai, ce înaintau direct prin palat. Oștenii erau atât de zoriți, încât trecură peste orice protocol și veniră cu armăsarii până în dreptul sălii.

Doar șapte viteji se întorseseră din oastea care în urmă cu aproape trei săptămâni număra nu mai puțin de o sută și unu dintre cei mai iscusiți și bravi apărători ai împărăției. Descălecară agale, șchiopătând, erau gârboviți și se țineau cu brațele obosite de coaste și de șale, iar armurile – sau ce mai rămăsese din ele – le erau ruginite, îndoite și lovite în toate părțile, purtând urme de sânge uscat și de arsuri.

Când s-au apropiat, împăratului nu-i venea a crede ochilor: în locul unor tineri vânjoși, armăturile abia ce atârnau pe trupurile cocoșate și slăbănoage ale unor bătrâni ce numai printr-un miracol păreau să mai stea în picioare. Iar în mijlocul lor, se afla și un moșneag parcă mai pricăjit, într-o mantie roasă și murdară, cu o glugă ce-i ascundea mare parte a chipului, și o barbă albă și lungă ce-i venea până la brâu.

Ghenadie veni și el din urmă și, cum intră în sală, se sperie de ei de parcă erau niște stafii. O zbughi speriat după una dintre marile statui de aur din jurul tronului.

– Cine sunteți voi? întrebă încruntat craiul. Unde-s curtenii mei?

– Noi suntem ultimii rămași ai Oastei Celor O Sută și Unu, îi răspunse cu o voce stinsă și răgușită unul dintre vârstnici. Eu sunt Darie, Măria ta! și bătrânelul blajin se chinui să îngenuncheze în fața conducătorului. Sunt fiul cel mare al olatului Cetății Albastre, cel mai loial ținut al Împărăției de Apus.

– Minciuni sfruntate! răcni împăratul. Pe Darie cel Dârz îl știu de când era un copilandru. Nu mai devreme de câteva ceasuri m-am văzut cu tată-său, cu Dorian, bărbat în toată puterea, de nici cincizeci de ani împliniți, care mi-e camarad de nădejde de-o viață. Aș fi crezut dacă i-ai fi fost bunicu-său, nu să pretinzi că ești odrasla sa.

Dar cu mâna tremurândă, bătrânul arătă către armura sa locul în care se afla stema Cetății Albastre, zgâriată și decolorată, dedesubtul căreia stătea scris cu buchii de aur numele lui Darie. Împăratul privi cu luare-aminte literele și zări pe chipul bătrânului din fața sa o privire familiară.

Cu greu, dar îl recunoscu într-un final. Și se emoționă peste măsură, neputând să-și explice în vreun fel cum de unul dintre cei mai iubiți fii ai curții sale îmbătrânise în asemenea hal în numai trei săptămâni.

– Ascultați-l, rogu-vă, Măria ta, pe acest străin ce l-am adus din cale-afară de departe. Dânsul are să vi le spună pe toate, apucă să mai zică Darie, apoi se prăvăli la pământ ca zdrobit de un fulger.

Iar când armura sa lovi poditura sălii, o bubuitură năprasnică îi făcu pe toți din jur să se-nfioare. În doar câteva clipe, căzură pe rând și ceilalți șase oșteni. Carnea de pe ei se mistui de parcă s-ar fi topit în aer. Numaidecât și oasele lor, ce se văzură câteva clipe strălucind, se prefăcură în niște grămăjoare de cenușă și praf. Chimirele[1](înv., pop.) brâuri late, din piele, adesea cu multe buzunare folositoare și tăștile[2](înv.) geantă sau chiar sac, din piele de cele mai multe ori, prins după umăr sau brâu, în care se puteau ține diferite obiecte, arme sau bani (un fel de precursor al borsetei sau rucsacului), tecile și tolbele din piele ori din pânze, apoi arcurile, săgețile și alte sulițe de lemn, la fel ca mânerele unor buzdugane și câteva scuturi se împrăștiară toate într-o zgură care aproape că dispăru de tot. Doar armurile mai rămăseseră din ei, împrăștiate pe jos și mai închise la culoare, arătând acum ca niște fierătanii subțiri și firave, de-ai fi putut să le sfarâmi c-o atingere.

Cei câțiva străjeri din caraula[3](înv.) gardă, pază, strajă de noapte veniră imediat în jurul împăratului să-l protejeze, cu lăncile ridicate, de parcă vârfurile lor ascuțite ar fi avut vreo putere împotriva acelei magii nemaiîntâlnite. Încercară fără folos să-l convingă pe conducător să se îndepărteze de pulberea rămasă din vitejii săi, însă el rămase neclintit.

– Asta trebuie să fie vrăjitoria ta! se răsti deodată către bătrânul în straie răpciugoase. Așa ceva nu e din lumea noastră! Ce blesteme ai adus cu tine de pe tărâmurile tale pline de lighioane și iazme descântate?

Atunci moșneagul își dădu jos gluga și-și arătă chipul senin, lipsit de orice remușcare. Avea niște ochi calzi și parcă zâmbea cu un colț al gurii, ceea ce-l înfurie și mai tare pe crai.

– Aista, domnul meu, nu este facerea mea, se apără străinul. Dară oamenii din împărăția voastră nu-și mai croiră drum de atâta amar de vreme spre celelalte lumi, încât uitară că fieșicare stăpânește legile și timpurile ei. Vă dau încredere că nimenea din Împărăția de Răsărit, cea din care vin, a Tinereții fără Bătrânețe și a Vieții fără de Moarte, nu s-a atins de voinicii domniei tale. Dimpotrivă, fură primiți cum se cuvine: li se dădură și flori, gustară din toate bunătățile noastre și avurăm mare grijă de rănile lor adânci, ce le-au suferit bieții de ei în încercările crunte din Lumea de Miezdezi, ce ne desparte de atâtea secole. Iară odată făcând ei cale-ntoarsă și părăsind al nos’ tărâm, iată, îmbătrâniră-ntr-o zi cât alții în zece leaturi, așa cum îi și prevenisem. Ei or știut ce-i așteaptă și cu toate astea se jertfiră, chiar cu inima deschisă, pentru pruncul Măriei tale. Pentru a mă aduce aicia, să-l dezrobesc din somnul său de veci.

Ghenadie stătea încă pitit după una dintre statui. De spaima celor văzute, ținea ochii închiși și doar asculta – și nu-i venea a crede ce-aude –, tremurând din toate încheieturile.

– Nu se poate… îngână împăratul. Ce împărăție de Răsărit? Așa ceva n-am auzit vreodată nici din pilde. Ce bazaconii îndrugi acolo, moșneagule? Și cum adică să treacă o zi cât zece ani? Asta-i curată șolomonie[4](pop. și solomonie) vrajă, uneltire drăcească, farmec!

– Dară nici vorbă, luminate crai! Eu nu-s dintr-aceia care să umble cu drăcării. E cât se poate de simplu. Am fost și eu odată locuitor al acestor meleaguri, pe vremea când împărăția dumitale abia începea și își numea primul împărat Verde. Dară eu am plecat acum mult, mult prea mult timp din astă lume, pe care acum, iată, nici n-o mai recunosc. Pe când abia începuse pacea dintre oameni și lighioanele, pe când își împărțiră cu toții răzoarele[5]aici cu sensul de haturi, hotare, când se luară hotărârile ca nici unii și nici alții să nu se mai amestece în treburile ălorlalți.

– Și-atunci cum de tu, după cum grăiești, mai vechi decât o oaste adunată la un loc, n-ai îmbătrânit într-o zi cât în zece ani și nu te-ai prefăcut în scrum cu mult înaintea curtenilor mei? se miră împăratul.

Musafirul însă-i zâmbi. Își trase într-o parte mantia, lăsând să i se ivească un corn ca de aur, prins la gâtul său de o baieră împletită:

– Îți voi povesti nemijlocit dară, Măria ta, despre aist advar[6](înv.) amuletă, talisman (uneori și sub formă de corn) fermecat, scrijelit cu boci[7](înv., reg.) cuvinte, vorbe din limbile străvechi ale pământului. Iară numai prin dânsul, veți vedea, îi vom putea da viață vie din nou fiului domniei tale. Atunci când îl voi îndepărta de trup, și eu, la rându-mi, voi ajunge, iată, praf și pulbere, așa cum mi-ar fi fost scris să fiu demult aicia. Chiar de aceea m-ați chemat și am venit. Să-l lecuiesc pe fătul cel frumos, ca să se poată întoarce acolo de unde-i e locul, când ursita îi va șopti să vie în Împărăția Tinereții fără Bătrânețe și a Vieții fără de Moarte.

– Ce altă împărăție, moșneag nebun? M-ai înnebunit cu împărăția ta! Nu mai dăinuie în lume nicio crăie[8](în basme) țară peste care domnește un crai, împărăție a oamenilor în afară de aceasta peste care eu domnesc și pe care împărații cei Verzi au stăpânit-o încă de la nașterea ei. Există doar lumea de după hotare, de unde pasămite te tragi, a nemerniciilor și a drăcoveniilor. Ce să caute fiul meu în altă parte decât la casa sa? se enervă cumplit împăratul, aproape uitând de boala pruncului său, care zăcea fără să fi deschis vreodată ochii și abia dacă respira.

– Fiul domniei tale, Măria ta, apăi el nu este bolnav și nici nu poartă vreun blestem asupra-i, după cum ai crede. Iară nici primul dumitale copil, pe care-l numisei Amedeu, nu fusese războlit[9](înv., pop.) bolnav, suferind, deși iată, se stinse la numai două luni de la născare, fără să privească o dată în jur ori să scoată vreun scâncet.

Ghenadie prinse puțin curaj și ieși sfios de după statuie, intrigat de poveștile celui adus de pe acest tărâm cu totul necunoscut. Se apropie de străin să-l cerceteze mai îndeaproape, și-i zise împăratului, încercând să-l calmeze:

– Măria ta, eu propun să-l ascultăm. Oricine-o fi dânsul… Dar de la cap la coadă, căci poate așa vor avea o noimă cuvintele sale.

– Tu n-ai văzut, Ghenadie, ce s-a întâmplat cu oștenii noștri? Și ce năzbâtii îi pot ieși pe gură acestui pizmaș, de parcă ar slobozi șerpi înveninați și nu vorbe ticluite? Mai bine, eu spun să-l închidem și, la cel dintâi cântat al cocoșilor, să-i eliberăm capul smintit de trunchiul său secular, după cum zice.

– De mă veți închide, domnul meu, reveni bătrânul, atuncia de pierdut numa’ vă va fi dat fiului dumitale și împărăției. Căci pruncul nu se știe cât mai poate ție, iară viața sa poate atârna și de câteva ceasuri. De îi voi dea să bea din cornul meu Apă Vie, ce-am adus-o tocmai din Vadul Plângerii, numai așa va birui el somnul adânc în care, iată, s-a născut.

– Să-l ascultăm, Măria ta! insistă sfetnicul. Nu isprăvim nimic de-l aruncăm în temniță ori de-i luăm capul. Însă de-l auzim, vom avea fie un înțeles, fie vom hotărî că, adevărat fie spus, e dus cu mințile. Asta rămâne de văzut. Dar măcar vom avea sufletul împăcat. Nu așa ne-a sfătuit și domnișorul Darie, sărmanul? și Ghenadie privi cu tristețe către locul în care oșteanul bătrân îngenunchiase și acum nu mai era decât o grămăjoară de cenușă, cu armăturile ruginite căzute peste ea.

Împăratul se încruntă, dădu de câteva ori din mâini în aer, parcă vrând să lovească un vrăjmaș nevăzut, bolborosi câteva ocări printre dinți, dar își dădu seama că sfătuitorul său avea, aproape ca-ntotdeauna, dreptate.

– Spune-mi, moșnege, deci, știi ce prăpăd s-a coborât asupra fiului meu?

– Dară nu-i prăpăd, Măria ta, după cum și-ți zisei. De mă veți lăsa să vă spun întreaga pildă a lumilor și a Împărăției de Răsărit, a Tinereții fără Bătrânețe și a Vieții fără de Moarte, veți pricepe numaidecât și de ce fiul domniei tale nu se trezește, de ce oștenii întorși se prefăcură-n scrum și de ce, iată, veni eu în grabă și-s gata să-mi dau propria viață pentru prinț. Trebuie doar să-mi îngăduiți să-mi lăsați povestea până la capăt, de la bunurile începuturi până la istoria împărătesei dumitale, Ileana, despre care nu cunoașteți adevărul pe de-a-ntregul și nici dânsa nu și l-a putut aminti. Iară atunci toate nelămuririle pe care acum nu le pricepeți, cum grăiește și înțeleptul dumitale slujitor, avea-vor apoi un mare înțeles. Atâta aș vrea să-mi permiteți, din mila domniei tale, că am auzit de la vitejii care mă aduseră aici că sunteți un om bun la suflet și cald, o gură de apă să-mi răcoresc sângele și să-mi trag sufletul obosit după lungile încercări ce mi-au fost date să le văd alături de oștenii neînfricați ai acestei împărății, care cu drag și-au dat viața, doar ca să ajung nevătămat.

– Să-l ascultăm, Măria ta, haideți! Și să-i dăm, desigur, ceva apă și niște bucate să-și revină, propun.

Încă nemulțumit și nervos, împăratul acceptă în cele din urmă:

– Duceți acest bunic ursuz, care se pretinde magul unui tărâm fără de moarte, auziți voi nemernicie, în Camera de Taină, le porunci gărzilor. Aduceți-i și-un ulcior cu apă proaspătă, să nu se usuce. Și de-ale gurii, să nu hămesească[10]a flămânzi peste măsură, a fi lihnit de foame. Apoi treziți-i pe-ai mei boieri, să vină de-ndată, căci cu toții vom sta să-i ascultăm netrebniciile acestui zănatic. Să ne lămurească el, amărâtul, de ce împărăteasa mea prea iubită s-a stins la nașterea unui făt care e mai mult mort decât viu și cum se poate ca niște viteji vrednici, cum fură toți oștenii mei cei mai de seamă, să îmbătrânească în câteva zile cât într-o sută de ani parcă, ca apoi să dispară de tot și numai praful să rămână din ei.

– Văzurăm cu proprii noștri ochi ce puteri nebănuite ni se arătară, încercă Ghenadie cel scund și grăsuț ca un purcel să îl mai împace pe împărat. Cu siguranță că locul de unde vine acest moșneag ascunde istorii și tâlcuri pe care noi nu avem încă mintea să le pătrundem pe de-a-ntregul. Dar de-a promis că va fi o noimă în toate aceste grozăvii, atunci să-i dăm ascultare. Căci cine altcineva să deslușească întâmplările din astă noapte și suferința cruntă a micului prinț? Despre astfel de vrăji am auzit povestindu-se numai în legendele și fabulele bătrânilor rămași în munți, or fi poate și în tomuri ascunse de cine știe sute de ani, de când se spunea că trăiam cu lighioanele și cu fel de fel de alte făpturi încornorate și ne luptam cu ele pe unde ne întâlneam. Poate un bob de adevăr o fi în ele, socot acum, deși mereu am crezut că-s numai scrieri de speriat copiii. Nimeni nu s-a întors, odată ce a părăsit zidurile împărăției, să ne arate ce ar putea fi dincolo de ele. De aceea zic, Măria ta, să-i dăm crezare bătrânului câteva ceasuri măcar, apoi, mincinos sau nu, vom vedea ce pricepem și ce nu.


Urmează: Capitolul 2. Povestea primului împărat Verde »

Note de subsol

Note de subsol
1 (înv., pop.) brâuri late, din piele, adesea cu multe buzunare folositoare
2 (înv.) geantă sau chiar sac, din piele de cele mai multe ori, prins după umăr sau brâu, în care se puteau ține diferite obiecte, arme sau bani (un fel de precursor al borsetei sau rucsacului)
3 (înv.) gardă, pază, strajă
4 (pop. și solomonie) vrajă, uneltire drăcească, farmec
5 aici cu sensul de haturi, hotare
6 (înv.) amuletă, talisman (uneori și sub formă de corn)
7 (înv., reg.) cuvinte, vorbe
8 (în basme) țară peste care domnește un crai, împărăție
9 (înv., pop.) bolnav, suferind
10 a flămânzi peste măsură, a fi lihnit de foame