A fost o dată ca niciodată, că de n-ar fi fost, nu s-ar fi povestit

Cartea Blestemlor, de Andrei Ruse

Trilogia Ultimul împărat nemuritor
Cartea I, Cartea Blestemelor
Deschiderea cărții

A fost odată un împărat drept și cu inima caldă, ce domnea atunci peste întreaga omenire. Și era prețuit de supuși pentru bunătatea și iscusința sa, căci era pace pe timpurile lui, era bunăstare și rar ai fi găsit pe cineva în cetățile și urbile de-atunci care să se plângă de vreo mare trebuință sau să spună c-ar avea cine știe ce necaz, afară de cele obișnuite, cum sunt de când lumea.

Pământul, nu așa cum îl știm azi, era împărțit în trei meleaguri: cel de Apus, al oamenilor, conduși de acest crai; cel numit de Dincolo, despărțit de zidurile groase ale împărăției, al ielelor și lighioanelor; apoi tărâmul Tinereții fără Bătrânețe și al Vieții fără de Moarte, pe care cu toții-l uitară de veacuri.

Ei bine, într-o zi, pe când era încă voinic și cu sângele zmeios, cârmuitorul nostru o luă în căsătorie pe-o fată din popor, și nu din viță boierească, cum se obișnuia, căci acesta se îndrăgostise de ea nebunește. Ileana era numele ei. Și era nespus de frumoasă, mândră ca o săiastră[1](reg.) zână (o combinație a cuvintelor măiastră, care în basme înseamnă a avea puteri magice, și un vechi grecism care înseamnă sfântă). din vechile povești, cu un suflet blând și curat ca lacrima de fericire. Nunta dură trei zile și trei nopți, după cum era datul, în care tot neamul petrecu și se bucură, cum rar se mai auzise în împărăție.

Și uite-așa, trecură ani și ani de-atuncea, iar când veni vremea sortită, cei doi se gândiră, în sfârșit, să lase în urmă un urmaș. Pe care să-l crească cu dragoste pentru semeni și pentru frumos, cum erau și dânșii, și care să conducă pe mai departe, cu înțelepciune, când îi va fi rostul, oblastiile oamenilor de Apus.

Însă primul prunc pe care împărăteasa îl născu nu deschise ochii și nu clintise nici măcar un deget, de parcă ar fi dormit veșnic. Și orice leacuri ar fi încercat și orice vraci și rugi ar fi căutat ei în tot ținutul, el nu se trezi niciodată, ci se stinse în doar câteva săptămâni, fără să fi scos vreun sunet și fără să fi zărit o rază de lumină. Mare le fu mâhnirea celor doi și a întregii împărății și cu greu putură să lase în urmă jalea ce îi cuprinse.

Dar trecură apoi alte ierni și alte primăveri, și în dânșii se ivi iarăși speranța, când crăiasa Ileana rămase din nou cu copil. Iar împăratul avu grijă de astă dată ca soaței să nu care cumva nu-i lipsească ceva, nici de pofte să nu rabde, căci avea de toate chiar înainte să și le dorească și, mai mult, îi ridică în palat o sală mai luminoasă decât oricare, plină de toate bogățiile visate și nevisate, în care nu mai puțin de șapte slujitoare și trei doici vegheară asupra-i, fără oprire. Și nu fu zi luminată de soare în care să se rostească descântece și închinăciuni, amiezi în care să nu fie afumate cămările cu tăciuni și tămâie, să iasă spiritele rele, și nopți în care să nu fie ferecate toate intrările și ferestrele cu sare și usturoi, să fie cu toții păziții de vâlvele și ceasurile negre.

Însă nenorocirea se repetă chiar mai dureroasă, căci noul prunc, un făt frumos ca din povești, era la fel ca primul. Într-o continuă visare, mut și cu ochii închiși, fără să poată mișca, iar împărăteasa, după ce-i dărui ceea ce abia dacă se putea numi viață, își dădu sărmana atunci ultima ei suflare.

Niciodată împăratul nu fu mai amărât ca în ziua aceea. Trei zile nu se putu nici măcar ridica din pat, nu putu să vorbească cu careva, iar pe prunc nici că mai avu puterea să-l privească.

Toate astea se petrecură într-o întunecată zi de vineri, iar în lunea ce urmă zilelor de doliu închinate crăiasei Ileana, împăratul se trezi parcă din chinurile ce-i măcinau sufletul și chemă la palat toți boierii curții sale, și mari și mici, și a strânse cu aceștia împreună o oaste, din cei mai viteji bărbați ai împărăției. Oastea celor O Sută și Unu o numiră. Și le dădu poruncă să treacă în Lumea de Dincolo, cea de după hotare, singura de care oamenii mai știau pe atunci, tărâmul ielelor și al dracilor, în care nimeni nu avusese curajul de secole întregi să calce și să mai știe ce și cum viețuiește acolo. Le spuse să se întoarcă grabnic cu cineva care să cunoască ce soi de blestem nenorocit fu aruncat asupra fătului cel frumos, căci în lumea lor nimeni nu-l știa, și cine o izbuti să-l dezlege, răsplata să-i fie peste măsură.


Urmează: Capitolul 1. Străinul misterios

Note de subsol

Note de subsol
1 (reg.) zână (o combinație a cuvintelor măiastră, care în basme înseamnă a avea puteri magice, și un vechi grecism care înseamnă sfântă).