Capitolul 2.
Povestea primului împărat Verde

Cartea Blestemlor, de Andrei Ruse

Trilogia Ultimul împărat nemuritor
Cartea I, Cartea Blestemelor
Partea I, Pilda lumilor

« Anterior: Capitolul 1. Străinul misterios

Gărzile duseră bătrânul strainic[1](înv.) străin, călător, aici și cu sensul de musafir în Camera de Taină, din aripa de vest a palatului, acolo unde boierimea și alți oameni de seamă ai împărăției se adunau la fiecare solstițiu, dar și în nopțile cu lună plină, pentru a se sfătui cu privire la legile și la încurcăturile cetăților. Cei trei ostași ai caraulei care îl însoțeau pe străin aprinseră făcliile mari ale încăperii și îl așezară pe acesta în capul mesei uriașe de nuc, ce trona în mijlocul sălii.

Umbre începură să dănțuiască pe zidurile din piatră ca niște spirite neliniștite. Flamurile verzi, având în centru arcul și tolba lui Aleodor cel Dintâi, abia dacă se distingeau, iar încăperea părea acum mai înaltă decât de obicei, încât vârful arcadelor și tavanul se pierdeau în întuneric.

Câțiva poslușnici[2](înv.) slujitori boierești, servitori apărură numaidecât și așezară pe masă un ulcior plin cu apă rece și un potir, pe care bătrânul îl umplu de vreo trei ori, sorbind cu nesaț, și un colț mare de pâine, alături niște struguri, miez de nucă proaspătă și brânză.

Pe ferestre abia dacă se putea zări vreo stea. Până și luna arăta ca un taler încețoșat și palid, iar peste tot domnea o lumină stranie-albăstruie. Era o noapte neobișnuit de răcoroasă și tihnită. Și chiar dacă ropotul cailor și sosirea oștenilor întrerupseră pentru câteva clipe acalmia cetății, acum era iar liniște și niciun suflet nu bănuia ce se întâmplase.
Împăratul dăduse poruncă, oricum, să nu afle de sosirea misteriosului oaspete și mai ales de groaznica soartă a armiei sale, cel puțin până lucrurile aveau să se mai descâlcească. Ordonase ca porțile curții să fie ferecate, iar singurii lăsați să pătrundă fură cei mai apropiați boieri ai curții: Dorian, stăpânul Cetății Albastre, cel care să ocupa și de administrarea piețelor împărăției și care abia dacă mai putea sta pe picioare odată ce află de tragica pierire a fiului său; vârtosul Tracos, conducătorul Cetății Roșii, care se îngrijea de pregătirea străjerilor și a ostașilor; și Gorun Necioplitul, păzitorul Cetății de Aur, care se îndeletnicea cu sămădașurile[3](înv., reg.) calcule și socoteli, rapoarte dărilor și cu avuția crăii.

În numai un sfârtar de ceas, cei trei intrară alături de cârmuitor și de Ghenadie în Camera de Taină. Străjerii fură imediat poftiți afară, căci tâlcurile ce urmau să se desfășoare nu-i priveau. Împăratul se așeză în celălalt cap al marii mese față de unde-și trăgea încă sufletul strainicul; Dorian și Tracos, cu ochii înlăcrimați, pe partea dreaptă a acestuia, iar Ghenadie rămase în stânga cu Gorun, la o oarecare distanță, căci acesta întotdeauna duhnea a sudoare.

– Începe deci cu-nceputul, îi zise Ghenadie, iar bătrânul mai luă o gură de apă proaspătă din potir, își drese de câteva ori glasul și, sub privirile suspicioase ale tuturor, se porni să le dezlege povestea uitată a celor trei lumi.

– Acum mult, mult timp dară, spuse el, atâta de lung că oamenii și uitară cum lumea fu înainte, pe când bestiile pădurilor și demonii beznelor îngrozeau satele noastre, ce nu apucau să se prefacă-n curți cu palate ori strașnice cetăți domnești, până când bravul Aleodor adună tăți oamenii și începu Resboiul de Șaptezeci și Șapte de ani, care umplu fiecare colț al pământului de sânge, pe când nu se născuseră nici împărății, și de unde hotare în vremurile celea, iar viața era o întâmplare scurtă, ce se sfârșea numai cu oasele rupte, ei bine, atuncia dară, din marea Ei milostenie, Zâna Oamenilor se coborî din mijlocul bolții cerurilor preț de o zi. Și ne dădu nouă Dânsa, oropsiților, una dintre cele mai de preț nestemate, făurită chiar pe tărâmul spiritelor și a morților, și anume Piatra Nemuririi.

Ei bine dară, cu astă piatră sacră, oamenii se puteau acu tămădui numaidecât și puteau trăi fără bătrânețe și chiar fără de sfârșit, de n-ar fi fost cumplitele bătălii. Având astfel o soartă de izbândă în lumea sălbatică în care furăm aruncați fără speranță. Și iată, cu ajutorul ei, am putut să ne luptăm cu lighioanele și cu cele mai înspăimântătoare creaturi ce le-a fost dat să scape prin buricul pământului din Lumea de Jos[4]În acele vremuri, se spunea că pământul, care plutește pe apă și e ținut la suprafață de Stâlpul Creatorului, e ca orice altă vietate: are trup și suflet (apele fiind sângele și venele … Continue reading și să cutreiere meleagurile noastre. Și nu de puține ori le-am și biruit. De la balauri cu solzi de oțel, ce scuipau foc și lavă, la țânțari și lăcuste așa de mărunte că nici nu le puteai vedea cu ochii, dară odată ce te înțepau, îți aduceau o moarte dintre cele mai chinuitoare, prefăcând inimile din carne în fier și sângele roșu și cald dinăuntru în nisip și rugină. De la lupi uriași cu trei capete pline de colți, ce sfărâmau lăncile ca pe bețe uscate, la șerpi groși și lungi ca stejarii, ce ieșeau din dedesubturi și, de reușeai să-i tai în două, aiștia nu se prăpădeau, ci se făceau în locul unuia două blazne[5](înv.) pocitanii, monștrii și mai fioroase. Numai de le străpungeai inimile cutezai să-i dobori și abia zece oșteni aveau forța de-a răpune unul. Și mai erau și ielele, care aruncau cu farmece strașnice, împânzind mințile oamenilor până nu mai știau de erau ființe ori blestemății fără suflete, până la vrăji ce îi preschimbau în vite sau în porci, iară de foame erau mâncați de proprii lor semeni.

Dară atunci, purtând cu ei Piatra Nemuririi, dată de Zâna noastră, văzând că le pot veni de hac o dată, de două ori, apoi de nenumărate, chiar dacă mulți viteji pieiră în dârdora nesfârșitelor lupte, se hotărâră, la Marele Sfat al Celor Nouă Magi, ce pe atunci conduceau oamenii, căci nu fuseseră încă numiți împărați, să înceapă o bătălie nemaivăzută, astfel ca pe lume fie să nu mai rămâie picior de fiară, fie să nu mai facă umbră vreun om. Iară așa porni Resboiul cel crâncen de Șaptezeci și Șapte de ani, condus de cel mai iscusit viteaz de atunci, bravul Aleodor, cel cu Paloșul Nemilos.

– Moșul trebuie să fie smintit, Măria ta! se porni deodată furios Gorun Necioplitul. Vorbește de pietre fermecate făurite în ceruri? Și de hâzenii[6](înv.) monștrii, hâdoșenii nepământești, parcă scoase din basnele[7](înv.; și băsniri) povestiri mincinoase și exagerate; fabule – azi, basme celor din cătunurile ălea mai îndepărtate, cu scornituri cumplite, de speriat copiii?

– Răbdare, Gorune, răbdare… scrâșni printre dinți împăratul.

– Și numai printr-un curaj de nestăvilit am împins noi arătările dincolo de răzoarele noastre, unde au rămas pentru totdeauna, adăugă Tracos, cel cu barba pe jumătate sură, pe jumătate neagră, și care cunoștea trecutul cătănesc al împărăției pe de rost. Iar Aleodor cel Dintâi fu cunoscut pentru arcul său, nicidecum pentru vreun paloș…

– Eu vă spun povestea așa cum s-a petrecut, de mă lăsați s-o isprăvesc…

– Isprăvește-odată, trânti cu pumnul în masă Tracos, iritat peste măsură.

Iar oaspetele, parcă pentru a-l zăhăi[8](înv.) a-l irita, a-l indispune și mai tare, mai sorbi o gură de apă.

– Ei bine… Multă vreme trecu și Aleodor al nostru sfârși în bătălii, îmbătrânit și secătuit de vlagă. Dară oamenii nu se opriră, ci ei se adunară sub conducerea fiului său. Mai viteaz și mai înțelept chiar decât tată-său, Aleodor cel cu Arcul Neînfricat, pe care îl cunoașteți dumneavoastră ca cel Dintâi.
Și după bătălia groaznică de lângă Peștera Primului Om, care s-a purtat mai bine de șapte ani și în care pieiră mii de oameni și mii de lighioane, Aleodor cel tânăr, ce semăna izbitor cu părintele său, căci de aceea îi luă și numele, pentru ca diavolii să creadă că el este același și nemuritor, ei bine dară, în miezul unei nopți de iarnă cumplite, s-a dus el la Muma Bestiilor, pe lângă Pădurea de Foc, unde și codrul, de atâta frig și îngheț, părea stins și pustiit. După trei zile dintre cele mai zdrențuroase, în care îi tremurară și măduvele din oase și simți cum sângele i se întărește parcă în vene de atâtea clănțănituri, reuși să se pitească prin tot felul de farmece și născociri, și ajunse în coliba nemernicii de Mume.

Și-acesta îi spuse ei, cea mai urâtă bală[9](pop.) monstru, dihanie, fiară groaznică dintre toate câte se văzuseră, de n-o puteai nici privi, că de-ndată puteai crăpa pe loc de atâta hidoșenie și răutate, ei bine dară, îi spuse Mumei că bozgunul[10](reg.) războiul are să mai ție și o sută, și două sute de ani și că tot n-are să se sfârșească cumva. Iară atât oamenii, cât și lighioanele, și-or duce amărâtele traiuri într-un veșnic coșmar din care nici omul, nici fiara n-ar putea izbăvi. Și-atunci Aleodor cel cu Arcul Neînfricat, ale cărui săgeți luaseră sufletele a peste o mie de gadine[11](pop.) fiară, dihanie, îi invocă Mumei ceva nemaiîntâlnit, dar care de l-ar fi dus capul pe careva înainte, ar fi scutit întreaga lume de atâta sânge vărsat. Și anume că pe pământ e loc, iată, pentru toți. Și că se poate trăi în pace, atâta timp cât fieșicare își va avea ținuturile sale, cu hotare de netrecut.

Și astfel Aleodor scoase din tolba sa harta lumii de atunci, și-i făgădui Mumei Bestiilor astfel: „Iată, noi, oamenii, vom stăpâni lumea de la Apus. Și aici, la poalele Munților fără de capăt, va fi hotarul nostru. Iară voi, lighioanelor, să rămâneți cu restul, că-i loc destul, mai mare ca al nostru până de două ori, și să trăiți cum știți voi mai bine, fără să se mai întâlnească creatură spurcată cu picior de om vreodată.”

Însă Muma cea slută și odioasă, care ucise și ea la rându-i cu gura ei de foc și de lepră mai bine de o mie de viteji de-ai noștri, nu fu înduplecată atât de ușor și crezu că-i o cursă șireată. După ce chibzui la propunerea bravului Aleodor trei zile și trei nopți, îi spuse astfel: „Pentru a nu mai fi vrajbă între copilașii mei și oamenii tăi blestemați, trebuie să-mi promiți atunci că vei renunța la piatra ta fermecată, cu care vă vindecați, ca apoi să-mi nenorociți pruncii. Iară eu, în schimb, mă voi lepăda de cele mai sălbatice făpturi, care dorești să piară pentru totdeauna.”

Și atunci, Aleodor cel tânăr, sătul, iată, de atâta moarte omenească și istovit de lupte, încuviință până la urmă, după încă trei zile și trei nopți de frământare. Îi întocmi Mumei un izvod[12](înv.) însemnare, listă, catastif cu treizeci și trei de fiare nemernice și mârșave pe care niciun om, oricât de puternic și iscusit, nu le putea birui, iară Muma bestiilor făcu în așa fel încât să le nimicească de pe fața pământului și jură legământ ca prin nicio vrajă ele să nu se mai poată naște vreodată. Aleodor, apoi, luă Piatra Nemuririi și o aruncă la capătul cel mai îndepărtat din Răsai[13](înv., reg.) Răsărit, de unde izvorăște Râul Plângerii, ce trece prin Vadul celor Unsprezece Doruri.

Și-i zise astfel: „Iată, Mumă a bestiilor și a demonilor, ce legământ voi lega, pe care nimeni nu-l va putea întoarce și pe care îl voi pecetlui cu propriul meu sânge și sângele ce curge prin inimile a cinci sute dintre cei mai bravi oșteni ai mei. De la marginea lumii, din Vadul celor Unsprezece Doruri și până la Pădurea de Foc va fi Împărăția de Răsărit, cea a Tinereții Fără Bătrânețe și a Vieții Fără de Moarte. Aici orișice om și orișice lighioană, de va dori, va putea intra în pace. Și odată intrați, niciunul nu va putea îmbătrâni și nu va putea muri de moarte bună. Căci Râul Plângerii, în care am aruncat Piatra Nemuririi, îi va țărcui[14](pop.) îi va împrejmui, adăposti de viață veșnică. Însă timpul aici va fi și el nemăsurat, să ții bine minte! Iară o zi pe acest tărâm va face cât zece leaturi în restul lumii, fie în Împărăția de Apus, a noastră, fie în ținutul vostru, cel care va rămâne de Miezdezi. Iară dacă orișicare va îndrăzni să părăsească tărâmul Tinereții Fără Bătrânețe și al Vieții Fără de Moarte, atunci acela, imediat ce va trece de Pădurea de Foc, va începe să îmbătrânească într-o zi cât pentru zece ani. În nicio săptămână plină ori mai puțin chiar, acela se va preface în cenușă și în praf, așa cum i-ar fi fost dat să fie în lumile noastre. Și nimeni nu va putea aduna vreo oaste, căci în săptămâni, cât îi vor trebui s-o strângă, în lume se vor fi dus sute de ani, iară de vor pofti totuși să se înfrunte cu strănepoții celor cu care se prinseră în vrajbă, care nici nu vor mai avea habar de aceștia, atunci niciun resboi nu va fi posibil în câteva zile, când ei se vor velnici[15](înv.) aici, cu sensul de a schimba, transforma în scrum.”

Și numai astfel veni în sfârșit pacea mult așteptată. Și Aleodor, iată, deveni atuncia Împărat Verde al primei împărății a oamenilor, din care Măria ta se trage, din sânge străbun. Și ținutul oamenilor nu mai fu oblojit de magi, căci ei nu avură iscusința să sfârșească vărsarea de sânge zadarnică.

Lumea se împărți atuncia în trei și așa rămase: Împărăția de Apus sau Împărăția Verde, pe care o domniți, numită de voi și cea a Păcii Nesfârșite; apoi Împărăția de Răsărit sau Împărăția Albă, știută doar de câțiva ca meleagul Tinereții Fără Bătrânețe și a Vieții Fără de Moarte, în care orișicine poate păși, de reușește să-i treacă răzoarele ascunse și primejdioase, și să rămâie de-a pururea așa cum fu când intrase, dară odată ieșit, să îmbătrânească într-o zi cât în zece ani – că doar văzurăți cu toții prea bine ce se petrecu cu oștenii dumneavoastră –; iară între ele, lumea de Miezdezi, care a rămas și acum plină de iazmele și bestiile nopților, totuși nu dintre cele mai periculoase și mai veninoase, dar un ținut încă plin de vrăjitorie, de făpturi și vâlve nemaivăzute, în care animalele pot grăi chiar limbă omenească, cu locuri în care copacii se pot mișca în voie și păduri întregi se pot muta după soare, cu zmei și demoni care mai de care mai afurisiți, ce te-ar face robul lor de-ai îndrăzni să le calci pământurile, cu scorpii și pocitanii care te pot preschimba în piatră ori lemn, sau știme[16]stăpânitoarele apelor, care puteau vrăji oamenii, făcându-i să le urmeze și să se înece frumoase ca prințesele, ce ademenesc viteji creduli și copilandrii să le aducă averi în iazurile lor.

După treizeci și trei de ani, și Aleodor cel cu Arcul Neînfricat, dară și Muma bestiilor pieiră amândoi de moarte bună. Iară în timp, nemăsurat de mult timp, legile stabilite prin legământul lor fură uitate atât de oameni, cât și de lighioane. Însă pacea a rămas neatinsă pentru fieșicare în împărăția sa, căci făgăduințele lor nu pot fi preschimbate. Iară mai toți au pierdut cunoaștere de meleagul din Răsai, al vieții veșnice, ce a rămas ca o poveste pentru copii, spusă din bunici în bunici până o pierdură și aceștia sau nici n-o mai crezură. Nimeni vreodată, până astăzi, nu s-a putut întoarce să povestească despre minunile de dincolo de Pădurea de Foc, de care cu greu se poate trece – iată că trebui o oaste-ntreagă. Și de s-o fi întors, sărmanul, o fi făcut-o pe vremea nepoților ori strănepoților săi, când nu-l mai știa nimeni și părea rătăcit ori de-a dreptul smintit, cum încă mă credeți probabil și pe mine, ca apoi să piară în numai câteva clipe.

Norocul oștenilor dumneavoastră a fost acela că erau foarte tineri, de aceea apucarăți să-i mai zăriți pe câțiva. Iară dânșii, cunoscând de la mine ceea ce tocmai v-am istorisit și știind că nimic din aistea nu-i minciună, căci ei văzură cu ochii lor Tinerețea fără Bătrânețe și gustară din Viața fără de Moarte, chiar de poposiră numai câteva clipe, hotărâră totuși, știind că au să piară, să se întoarcă numaidecât, odată ce le-am spus și istoria împărătesei.

Și veniră, iată, înapoi alături de mine să mă aducă ca să vă spui adevărul. Și nu oricum. Dară cu o iuțeală nemaivăzută, fără opreliști de odihnă, fără să mânce și fără să-nchidă vreun ochi, luptându-se cot la cot cu zmei și alte lighioane, și chiar și așa trecură aproape cinci zile în lumea dumneavoastră, cinci zile de când părăsirăm meleagul nostru cel fără de Moarte, iară pentru trupurile lor nu mai puțin de cincizeci de ani se scurseră, ca într-o clipită parcă.

Jumătate din oaste, îmi ziseră, pieri numai în luptele crunte duse în Lumea de Miezdezi, în drum spre Împărăția de Răsărit, a căror călătorie dură mai bine de două săptămâni. Cealaltă jumătate dintre ei se nimici la-ntors, pentru a mă aduce teafăr aici. Și cum știți, doar șapte ajunseră întregi, dar se și prefăcură în scrum.

Aduc cu mine mărturie Legământul lui Aleodor, Împăratul Verde cel Dintâi, cel care a fost odată tânăr și înțelept și a încheiat prin pace Resboiul de Șaptezeci și Șapte de ani. Semnat cu sângele lui sfânt, iată-l, făgăduință care nu poate fi ruptă, arsă sau nimicită nicicum și nicicând, iar bătrânul scoase atunci din mantia sa un pergament străvechi, legat cu un fir împletit de ață roșie și groasă. Și vă spui toate acestea ce se petrecuseră din amintirile unui om ce le-a trăit și le-a văzut de-adevăratelea, căci eu însumi am fost ostaș al lui Aleodor cel cu Paloșul Nemilos, apoi sfătuitor și căpitan de oaste al lui Aleodor cel cu Arcul Neînfricat, Prim Împărat Verde, din care acum nici praful nu a mai rămas pe astă lume.

Dară eu, alături de treizeci și trei de oameni, am plecat când se întocmi pacea, să locuim în Împărăția Tinereții Fără Bătrânețe și a Vieții Fără de Moarte. De atunci trecură sute de ani în împărăția voastră, iară pentru noi nici măcar unul, și avem în minte aceste întâmplări ca și cum s-ar fi petrecut ieri. Și noi ne-am păstrat la fel cum pătrunserăm. Bătrân am intrat atunci și bătrân am rămas, iară numai cornul meu de aur, fermecat în Râul Plângerii, mă mai ține în viață cât îl port.

Și cu toată inima i-l voi da prințului cel aproape fără de suflare, pentru ca sângele lui să atingă din nemurirea lumii căreia de fapt îi aparține. Și atunci se va trezi să trăiască și să se întoarcă unde-i este sortit, în Împărăția de Răsărit, căci vă voi spune numaidecât și povestea sa și a împărătesei dumneavoastră.


Urmează: Capitolul 3. Sfatul din Camera Cărților »

Note de subsol

Note de subsol
1 (înv.) străin, călător, aici și cu sensul de musafir
2 (înv.) slujitori boierești, servitori
3 (înv., reg.) calcule și socoteli, rapoarte
4 În acele vremuri, se spunea că pământul, care plutește pe apă și e ținut la suprafață de Stâlpul Creatorului, e ca orice altă vietate: are trup și suflet (apele fiind sângele și venele lui), are cap și coadă, și inimă și gură (pe unde treci spre Moarte, prin Apa Sâmbetei), dar și un buric. Iar aici era o fântână părăsită și greu mirositoare, ce făcea legătura dintre lumea terestră și cea de dedesubt, a dracilor și vrăjitoriilor spurcate. Deasupra fântânii, se deschidea deseori și cerul (sau pielea pământului i se mai zicea, pe care se puteau urca numai Soarele, Luna și stelele) și puteau pătrundeau zânele, ielele ori alte făpturile magice din lumea morților și a duhurilor. Viața oamenilor se desfășura atunci între aceste dimensiuni și aveau mult de furcă atât cu spiritele, cât și cu lighioanele fermecate.
5 (înv.) pocitanii, monștrii
6 (înv.) monștrii, hâdoșenii
7 (înv.; și băsniri) povestiri mincinoase și exagerate; fabule – azi, basme
8 (înv.) a-l irita, a-l indispune
9 (pop.) monstru, dihanie, fiară groaznică
10 (reg.) războiul
11 (pop.) fiară, dihanie
12 (înv.) însemnare, listă, catastif
13 (înv., reg.) Răsărit
14 (pop.) îi va împrejmui, adăposti
15 (înv.) aici, cu sensul de a schimba, transforma
16 stăpânitoarele apelor, care puteau vrăji oamenii, făcându-i să le urmeze și să se înece