Când tăietura pe text produce sânge

Weekend-ul ăsta am terminat de paginat și pus la punct Antologia George Vasilievici, care a luat drumul tiparului. A ieșit exact așa cum mi-am dorit, cu mulți oameni care i-au fost camarazi în tumultoasa și scurta sa viață implicați în proiect: cartea are o deschidere superbă a lui Mugur Grosu (mi-au dat lacrimile când am citit textul pentru prima oară, o să vă dea și vouă); selecția de poezie realizată de Claudiu Komartin (cu care am și început această aventură de readucere în prim plan a lui George, prin luna ianuarie), alături de o prefață tulburător de exactă asupra versurilor lui GV; un poem scris de Mihai Vakulovski la doar câteva zile după nefericitul moment aprilie 2010, al deciziei lui George de a ne părăsi; apoi proza (romanele Yoyo și Viseptol – cu o scurtă introducere a lui Dan Mihuț, luată din ediția din 2011 a cărții), îngrijite de mine, două scenarii culese de Miki Vieru, alături de o poveste foarte personală de-a lui.

Sigur, ar mai fi putut să fie destule nume, dar nu ăsta a fost scopul. Mi-am propus doar să aduc laolaltă esențele „tari” care să-l redea pe George publicului. Și să nu persistăm în greșelile pe care le-am făcut cu toții în ultimii zece ani, fiecare mai mult sau mai puțin, și anume acelea de a revendica cumva opera lui George într-o anumită „zonă”. Este o antologie pentru George, cu direcția PUBLIC. Și nu este o carte de laude până la urmă, nu este o carte despre prietenii lui George, ci opera unui om, cu mici inserții de umanitate al celor care l-au cunoscut (în întregimea lor aproape sau, mai bine zis, ca la sondajele de opinie, cu un grup reprezentativ). Este o carte-omagiu nu în ultimul rând.

Despre antologie concret, care adună peste 400 de pagini, o să avem destul de vorbit odată ce va ieși (spre finele săptămânii viitoare). Chiar o să exagerez cu vorbitul despre ea, despre partea de proză mai ales și despre George, în genere, care este unicat în „spectacolul” nostru literar autohton. Prin mixul său frust de realism brut, dur, sadic pe alocuri, și scenele de o inocență și o gingășie ieșite din comun, toate trecute prin fantezia debordantă și autenticitatea dată de filtrul „omului-consumator”. Cu siguranță opera lui George Vasilievici va și îndepărta o parte a publicului, am spus chiar la puțin timp după moartea sa că nu a fost un scriitor pe placul oricărui cititor (și unii nici nu sunt pregătiți să-l citească, e „greu”), însă nimeni, decât poate dintr-o doză de inconștiență și răutate voită, nu-i poate nega atuurile sale și locul său de merit printre fruntașii Generației 2000.

În recentele două săptămâni, și în ultima mai ales, m-am ocupat de redactarea romanelor lui George. Un lucru, cred, esențial, de care cele două cărți ale sale aveau urgentă nevoie. I s-a reproșat tot timpul (chiar și eu l-am acuzat, amical) că nu își găsește timp și liniște pentru „cizelare”. Pentru a da touch-ul final scriiturii, așa cum orice proză are o firească nevoie. De echilibru, dacă vreți. De unitate. De revizuit cu migală părțile scrise poate mai grăbit sau neatent, din cine știe ce conjuncturi. Scăpări infime, dar importante. Timpuri amestecate și de-coerentizate. Pentru că și suprarealismul textului său, abstractul sau ilogicul unei acțiuni, care e transpusă numai prin stări duse la extrem, nu și prin-o coerență palpabilă, trebuie să aibă firul ei aparent logic. Huxley, dacă nu mă înșel (și mi-e lene să caut acum) spunea că ficțiunea are o logică mai mare decât realitatea, realitatea fiind total haotică, iar scriitorii încercând în fiecare operă (inutil poate) să așeze lucrurile într-o coerență mentală.

Dacă e să trag o linie, cred că undeva spre 95% din textul romanelor a rămas aproape la fel ca originalul. Am mai spart textul în paragrafe, unde era nevoie (și a fost nevoie). Am scos unele repetiții (sau reluări de idei inutile) deranjate. Am revăzut cu mare grijă dialogurile, care uneori se pierdeau printre personaje și forțau cititorul să reia „discuțiile” de la cap la coadă, pentru că era prea multă „gălăgie” și nu mai știai exact a cărui om era vocea (uneori chiar niște personaje s-au amestecat haotic, și nu era nicio intenție în acest sens, doar lipsă de revizuire). Foarte, dar foarte subtil, am tăiat mici porțiuni unde protagonistul începea să filozofeze fără sens, ieșind din subiectul cărții (mai ales la Yoyo, la debutul în proză, unde asemenea pățanii sunt inevitabile și totodată scuzabile). Uneori chestiile de prepoziții, interjecții și semne de exclamare au fost printre preocupările mele matinale și mi-au scos fire albe proaspete. Șamd, nu insist.

Sunt extrem de mulțumit de rezultatul final, de felul cum s-a „așezat” întregul proiect, de cele 9 cicluri de poeme extrem de bine revitalizate prin aranjarea lor de Komartin (nu cred că cineva ar fi putut s-o facă mai bine și cu mai multă implicare), apoi în special de cele două romane, care și-au depășit, zic eu, condiția de manuscrise / drafturi aproape finale. Am scăpat de nemernicul „aproape”.

redactare Antologia George Vasilievici, Yoyo, Viseptol

Lucrul pe text însă m-a trecut prin toată stările sufletești posibile. Când am tăiat ceva (și asta, în primul rând, numai pentru că am fost ferm convins că va ajuta romanul în sine per ansmablu, apoi în al doilea rând știind că George ar fi fost de acord – pentru că de atâtea ori discutasem despre diferența, în redactare, dintre a cizela și potența vocea autorului VS. greșeala de a i-o estompa, dorind să transformi lucrurile în ce ți-ar suna ție mai bine) – să revin deci, când am tăiat ceva –, parcă pixul mi-a fost înlocuit pe neașteptate într-o lamă extrem de ascuțită și cuvintele de pe foaie au devenit carnea autorului.

Am redactat sau m-am ocupat de apariția multor cărți până astăzi, le-am pierdut numărul. La Hyperliteratura, în ultimii trei ani doar, undeva la vreo 25 de proiecte (nu mai zic și de alte colaborări), dar în ultimii zece ani, give or take, tot în domeniul ăsta mi-am făcut treaba, așa că lista cărților pe care mi-am pus amprenta sigur a depășit suta. Însă nicicând nu am suferit atât.

Autorul era fie mort demult sau viu, străin sau român, iar relația mea cu acesta era irelevantă. Dacă era mort, aceasta chiar nu existase, dacă era viu, lucrurile se rezolvau simplu, la întâlniri, prin telefoane sau mailuri. Să te ocupi însă, la zece ani distanță, de textul unui om pe care l-ai considerat unul dintre cei mai buni prieteni ai tăi și care te-a influențat (și nu doar literar) în formarea ta ca om, nici în coșmaruri nu am crezut că poate fi atât de complicat. Și că mă va afecta atât de intens. Bașca, peste toate, presiunea auto-creată de mine privind antologia în sine. Care trebuie să iasă perfect, fără niciun dubiu.

Am avut senzația în permanență că George e undeva în cameră și râde ca un nebun (râsul lui nu l-am uitat nici astăzi). Ia uite cum te iei în serios, fraiere, când ai devenit matale scriitor și editor peste noapte? Relaxează-te în plm! Lasă-mi textul în pace, ce dacă am făcut o gafă aici, ia, hai sictir! Zici tu că faci o treabă mai bună, de unde? Fie, dar eu chiar nu mai pot să spun nimic, e corect?

În momentele de mare emoție ale romanelor, care-s semi-biografice, am început să retrăiesc cu autorul pe viu toate acțiunile. Ficțiunea a devenit cumva amintire – ciudat proces psihologic. Să citești lucruri și să le înmagazinezi ca fapte concrete, nu dintr-un viitor paralele, ci dintr-un potențial trecut, trăit numai mental. Contează diferența?

Am citit Yoyo prima dată prin 2008, imediat după apariție (am și-acum exemplarul pe care George mi l-a dat la Constanța, din camera lui), iar Viseptolul într-o variantă de manuscris din 2009, pe un drum cu autocarul pe ruta București – Berlin. Nu mai țin minte detaliile cărților pe care le-am citit anul trecut sau chiar acum câteva luni, dapăi de cele ale lecturilor mele de 11 – 12 ani. A fost cu adevărat o redescoperire a lui George. Cu inima pulsând bezmetic și fiori prin tot corpul. Oh, da, aici e scena despre care mi-a povestit atunci la bere că o s-o scrie. Aici e întâmplarea aia despre care știu că-i reală și personajele X, Y, Z le recunosc. Aici știu că și-a urât capitolul ăsta pentru că nu i-a ieșit „cromatica”. Și așa și pe dincoace.

După cum am zis, redactarea din ultimele două săptămâni mi-a dat-o la temelie. M-a năucit de-a dreptul și cine crede că e ușor să redactezi cartea unui om pe care l-ai cunoscut, cu care ai trăit anumite momente memorabile, cu care ai fost atât de apropiat, e nebun. E al naibii de greu și în același timp al naibii de frumos. O să-mi ia cel puțin încă tot atâtea săptămâni, dacă nu mai bine, ca mintea mea să revină la așa-zisa normalitate dinainte. Deși nu cred că o va face întru totul. Și poate e mai bine.

PS. Cartea poate fi deja comandată aici. Și aici.




Abonează-te la Newsletter, pentru a fi la curent cu cărţile şi proiectele mele.

  • 152
    Shares

25 mai 2020     Jurnal

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *