Cărți și scriitoriJurnal

Când scriitori buni apar de unde nu te aștepți (ca o lecție despre ignoranță)

Ceea ce urmează să vă spun are izul unei povești. Și o să mă lungesc puțin, dar o să vedeți la final de ce a trebuit s-o fac.

Se făcea că în prima zi de târg de carte la Gaudeamus de anul trecut (a se nota 2019), chiar la primele ore după deschidere, după ce ne aranjasem standul și pusesem la punct toate cele (până să ne enervăm că ne plouă pe cărți și toate problemele pe care le-am enumerat atunci, pentru cine m-a citit pe Facebook), o doamnă vine și mă întreabă dacă poate să discute cu directorul Editurii Hyperliteratura. I-am mărturisit că sunt chiar eu. Ea îmi zice că nu se aștepta să fiu un editor atât de tânăr (și-apoi m-am gândit că, da, cu mici excepții, editorii din România – directori efectiv – nu sunt chiar tineri, ne numeri pe degete pe cei între 30 și 40 de ani și poate dacă am fi mai mulți și multe alte lucruri din lumea noastră pe alocuri sinistră s-ar schimba în bine… Dar divaghez…).

Ei bine, doamna, pe care măsurând-o din priviri, am „poziționat-o” undeva la 35 – 40 și ceva de ani îmi spună că scrie excelent, dar nu a găsit o editură care să vadă adevăratul potențial al scrisului ei și că s-ar și vinde foarte bine, dacă editorul potrivit ar pune-o în valoare. Știți de câte ori aud asta zilnic, fie verbal, fie o văd scris într-un mail? Cât de geniali se cred toți pseudoautorii (pentru că 99% asta sunt, scribi, nu scriitori)? Dau ochii peste cap (pe dinăuntru, să nu fiu nepoliticos). Dânsa îmi întinde apoi un plic în care îmi spune că există un CD, pe care se află manuscrisul unui roman.

I-am spus doamnă, nu am mai văzut un CD de ani de zile, laptopul meu nici nu are CD-Rom, nu se poate să mi-l trimiteți pe mail? Nu am adresă de mail, îmi răspunde ca și cum asta ar fi fost un lucru super banal, iar noi, cei care avem adresă de mail de vreo douăzeci de ani încoace, suntem niște ciudați. Facebook? Nici vorbă. Bine, bine, și cum vă contactez? Îmi lasă scris cu pixul pe plic un număr de mobil și unul de fix (nici numere de fix n-am mai văzut parcă de-un secol). Îi spun că o să citesc și o să revin la un moment dat cu un răspuns, ne zâmbim, îmi mulțumește, e foarte entuziasmată, eu falsez același lucru, gândindu-mă că am dat de încă un trăznit de pe fața pământului.

Și-acum pauză. Uit de întâmplare în nici măcar o oră, pentru că încep problemele de la târg și alte nebunii – alerg prin oraș, emisiuni cu autorii, întâlniri, facturi, contabili, treburi. Se termină târgul și plicul stă o lună de zile într-o pungă în depozitul nostru, în care adunasem „resturile” de pe la Gaudeamus: cutii, liste, diverse nimicuri, o foarfecă, niște cavaleri templieri de jucărie (pe care îi pusesem la stand pe lângă cartea de istorie a lui „Emi” Iavorenciuc și fuseseră un real succes). Vine decembrie și undeva înainte de Sărbătători fac o curățenie drastică în depozit și găsesc, printre o sumedenie de lucruri uitate, și punga respectivă. Găsesc și plicul și zâmbesc. Sunt ocupat cu atâtea alte lucruri și cărți în pregătire pentru a avea minima curiozitate să-l desfac.

Sunt ignorant, îmi spun în gând. Am ajuns să mă comport uneori ca editorii ăia pe care nu-i suportam că nu bagă în seamă începătorii și nu le acordă vreo șansă, dar am atâta treabă și de trei ani, de când am deschis Hyperliteratura, șansele să primesc un manuscris măcar decent de la cineva care se și laudă că scrie magnific s-au dovedit a fi nu zero, ci cu minus.

Dar o să-l deschid, îmi zic. La un moment dat. Îl iau și îl aduc în casă, îl proptesc pe un raft din bibliotecă alături de o altă carte a acestei autoare misterioase publicată în 2018 la o altă editură, una pe care eu unul o consider obscură, deși poate pentru o parte a lumii literare a avut și încă are mare impact, am mulți amici care au publicat sau debutat la ei. Știu că atunci când îmi dăduse această doamnă plicul ei, o întrebasem dacă a mai publicat vreodată și ea a zis că da, un roman, și s-a grăbit să-mi aducă un exemplar de la standul respectivei edituri. Nu am avut nici măcar atunci curiozitatea să-l răsfoiesc. Pentru că lucram la alte două cărți (la Lelian-ul și noua ediție din Casa din Stada Sirenelor ale lui Soviany, bașca mai aveam pe biroul meu alte trei manuscrise printate ale unor autori, pe care ulterior le-am și respins).

Trec Sărbătorile, Revelionul, cărțile lui Tavi intră în tipar, începem campania de crowdfunding a lui Teo Hossu cu cartea despre Deltă, încep și emisiunea noastră online, tragem primele filmări, fac primele montaje, pun la punct Newsletter-ul editurii (care nu funcționase niciodată), fac planurile editoriale pentru 2020 (apare în plan și antologia lui George Vasilievici pentru aprilie), am niște dispute cu unii librari (eternele scandaluri), îmi iau pe deasupra și un avocat pentru lucrurile de genul ăsta și alte probleme legale, în fine, tot soiul de treburi mai mici și mai mari, dar, printre altele, îmi propun ca anul acesta să citesc mai mult, pentru că îmi dau seama că am ajuns să citesc lately numai manuscrise și cărțile editurii mai mult.

Și citesc eu așa un roman, două, trei, cu o sete nemaipomenită – parcă redescoperisem cititul – și, nu știu cum, într-una din zile, asta acum vreo două săptămâni, în căutare de o altă lectură prospătă, frunzărind prin biblioteca pe care am tot umplut-o de cărți pe care am vrut să le citesc în ultimii ani, dar n-am apucat din diverse motive, dau iar peste plic, dar și peste cartea autoarei deja publicată. Aflu de aici, dintr-o scurtă descriere, că autoarea trăiește ruptă de realitatea cotidiană, are trei facultăți, un master și un titlu de Doctor (wow) și că își ocupă timpul doar cu cititul și scrisul de mână (de unde bănuiesc că manuscrisul digital a fost cules de cineva).

Și povestea e așa: mă întind în pat și iau lângă mine o carte de Llosa, trei cărți din vechea colecția de la Cotidianul (pe care încă nu le citisem) și cartea doamnei așa-zis lipsite de realitatea cotidiană. Citesc câte un paragraf din fiecare carte, în ordinea pe care v-am spus-o, iar la romanul acestei autoare, din primele rânduri, mi se zburlește părul pe mână. Din câteva dialoguri și o frază îmi dau seama că am de a face cu o scriitoare. Nu știu încă cât de mare sau cât de adâncă sau ce și cum va fi, dar am acel feeling bizar că am descoperit ceva uluitor, deși nu-i văd decât vârful. Citesc o pagină, citesc două, mă absoarbe lectura și stilul, apoi sar din pat ca un nebun, rup plicul, scot CD-ul, găsesc un laptop mai vechi cu CD-rom, îl copiez, mi-l deschid în Word și încep să citesc. O pagină – două – trei – zece.

Nu mă pot opri. E scris întru cu totul alt stil față de romanul precedent publicat, dar cu o atenție, o delicatețe a frazării, un control al limbii și al cuvintelor pe care rar mi-a fost dat să-l întâlnesc. De scriitor adevărat, nu de oameni care publică – că ăștia-s destui și se cred și scriitori. Nu, nu, real shit. Cu descrieri lăsate să curgă exact cât trebuie, cu mixuri de culori și mirosuri perfect îmbinate, cu mixuri între realitate și vise nemaipomenite, bașca e și historical fiction – exact ce iubesc eu cel mai mult.

Îmi dau o palmă în cap și îmi spun cât de ignorant am putut să fiu două luni de zile. De doi ani caut cu disperare o autoare pe care s-o aduc la editură, am vorbit cu zeci și zeci de persoane (fie autoare consacrate, fie potențiale debutante din care am frunzărit textulețe prin reviste și online), și ea a venit chiar de niciunde, în cel mai ciudat mod cu putință, cu un plic și un CD și „dincolo” de realitatea cotidiană – m-a amuzat exprimarea.

Îmi printez manuscrisul și cât sau la Cluj câteva zile, cu treburi pe acolo (asta-i altă poveste, am fost prin câteva deplasări), îl citesc, bucată cu bucată. Un deliciu, nu pot descrie altfel lectura. M-am întrebat, la fiecare calup de 8-10 pagini citite, cum de am avut norocul ăsta eu și apoi mi-am spus cât de dobitoc am putut să fiu aproape să dau cu piciorul unui asemenea autor… Dacă a trimis și altor edituri? Dacă a semnat deja vreun contract? Apoi, mă liniștesc și-mi spun că editorii români nu dau doi bani pe astfel de întâmplări (eu mi-am revenit totuși în fire după două luni), nu citesc deloc manuscrisele trimise, dapăi cum o fac eu, cu printuri, notițe și analize de tot felul (de la stil de scris la partea de marketing, chiar dacă ajung să resping în 9 din 10 cazuri cartea) și că sigur va fi autoarea Hyperliteratura.

La Cluj fiind (îmi făcusem o poză a plicului înainte să plec, cu numărul de telefon), duminică seara, când termin întreg romanul de citit, o sun. Îi spun cine sunt și se bucură cum rar am văzut autori având asemnea tresăriri. I-am spus: m-ați înnebunit cu cartea asta. Și îmi cer scuze că a durat atât de mult, dar, ca omul, am avut o grămadă de alte lucruri pe cap. Dar vreau să ne întâlnim cât se poate de repede și să discutăm, pentru că vreau să publicăm cartea.

Iar ea îmi spune: Păi dacă v-a plăcut cartea asta, cred că o să vă placă și celelalte. Care celelalte? Păi am patru romane scrise și pe acesta nu îl consider nici măcar cel mai bun. Doamnă, îi zic, dumneavoastră sunteți o scriitoare serioasă și vreți să colaborăm pe ani de zile. Râdem. E minunat.

Ne vedem joi, ca în piesa celor de la Vama Veche. Și voi continua povestea atunci. Deocamdată nu pot spune mai multe. Se vor spune, cred, ca toate lucrurile, la timpul lor potrivit.

Dacă ți-a plăcut, dă mai departe:
  • 108
    Shares

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *