Cărți și scriitoriJurnal

Bine ai venit acasă, George (Vasilievici)!

George Vasilievici cu Andrei Ruse

(FOTO: 2008, la George Vasilievici acasă, discutând despre monoloage și dialoguri în proză)

Pe data de 10 aprilie 2010, seara, primeam un telefon în care eram anunțat de moartea scriitorului George Vasilievici. Am impresia că a trecut un secol de-atunci. Sau mai mult. Inițial nu am crezut sau nu am vrut să cred vestea, mi-au mai trebuit câteva telefoane date pentru niște confimări care au apărut, din nefericire, undeva spre noapte. M-am plimbat pe străzi atunci, țin minte, străin față de orice și oricine și tot nu puteam să înțeleg gestul său. Pe birou aveam încă printat ultimul său roman, Viseptol (cu titlul modificat, inițial se numea Spărgătorul de minți și îi spusesem că titlul original îmi plăcea mult mai tare), pe care îl citisem de curând. Chiar cu o zi înainte (poate chiar ore, nu o zi întreagă) vorbisem la telefon. Voia să vină la București (voia chiar să se mute), avea nevoie de bani pentru bilet de autocar și n-aveam nici eu un amărât de leu – erau vremurile mele boeme, cu țigări luate pe datorie cel mai des, cu ieșiri în crâșme în care luam numai beri de la firmele ale căror fete veneau cu oferte mai târziu, cu joburi schimbate ca pe ciorapi și momentele când până și fast food-ul părea o fiță. M-am gândit de nenumărate ori ce ar fi fost dacă aș fi avut 20 de lei nenorociți să-i pun pe card sau să-l aștept cu ei dimineața la autogară. Dar cu siguranță nu de aceea a decis să plece dintre noi. Se adunaseră multe. Mult prea multe.

Pe lângă depresiile personale, cântărea greu și insuccesul ultimului său roman, pe atunci încă nepublicat. Era respins de editurile la care visa să publice (la care visam și eu și, fază cretină, la sfârșitul anului semnam eu primul contract cu o editură mare, în fine…), iar celelalte nu dădeau niciun răspuns. Nu era lumea literară de acum, erau numai edituri mari, câteva, și celelalte, obscure, unde era bine să debutezi, dar apoi să-ți iei tălpășița către una serioasă, ca să te poți numi scriitor. Câte s-au schimbat de atunci…

Prietenia dintre mine și George s-a legat prin iubirea scrierii prozei. Poet la bază, chiar unul dintre liderii generației 2000, cu cinci volume publicate, unul și unul, George virase spre roman. Și nu oricum, ci cu toată ființa sa. Proza era ceva sacru. Era o lume misterioasă pe care o descoperea de fapt așa cum făcea cu oricare lucru: cu o implicare totală, dincolo de propria ființă. Era rupt de realitate când scria. Se închidea uneori în casă cu zilele și „elabora” zeci de pagini, zici că nu tasta, ci smulgea din propriul lui suflet. Am asistat la câteva astfel de episoade și am avut șansa să citesc scrieri brute, spectaculoase – pentru că cine l-a citit pe George, știe că el încercă să facă orice altceva în afară de literatură.

Ne întâlnisem în vara lui 2008, cu aproape doi ani în urmă, printr-o conjunctură extrem de ciudată – eu eram destul de izolat și antisocial în perioada aia, iar iubita mea de-atunci, care tot trăgea de mine mergem la mare, pe când eu n-aveam niciun chef să îmi mișc fundul oriunde în afara casei, mi-a făcut o surpriză și mi-a spus că a luat bilete de tren spre Constanța, că plecăm următoarea zi și că o să stăm la un scriitor de pe Hyperliteratura (pe atunci Hyperliteratura.reea.net, un blog colectiv de scriitori tineri – brand pe care l-am preluat eu apoi în 2011, ca revistă și, ulterior, în 2016, ca editură) cu care știa că mai schimbasem câteva cuvinte. Efectiv intrase pe blog, îi găsise contactul și îi spusese că vrea să vină la mare cu mine, iar George a aprobat, deși nu ne văzusem niciodată. A doua zi de dimineață luam trenul din Gara de Nord, apoi din gara din Constanța un taxi și mă afișam cu prietena mea în fața blocului lui George, unde el ne aștepta: „Ruse, nenorocitule, să vezi ce o să te f**!” Pentru că ce nu știa prietena mea de atunci sau poate că știa și nu îi păsa prea tare, era că eu cu acest George (și cu alții din gașca din Constanța) mai avusesem diferite conflicte (banale, desigur). Însă ce-a urmat a fost dragoste la prima vedere.

Ne ciocnim de sute și sute de oameni în viață, însă de extrem de puține ori știm din prima că persoana pe care tocmai o vedem ne va fi un prieten desăvârșit. Așa am simțit. Așa cred că a simțit și el. A fost o conexiune bizară. Trei zile sau patru și tot atâtea nopți am vorbit într-una. Despre literatură. Despre poezie. Despre proză apoi mai ales. Despre frazare. Despre scrisul la persoana a I-a sau a III-a. Eu pe atunci scriam la ceea ce avea să fie romanul meu de debut, Soni, și îi arătam fragmente, iar el, îmi amintesc, îmi recomandase să-l citesc pe (Stanislav) Grof, care tratase frica de moartea a anumitor pacienți cu droguri – nu vreau să vorbesc aici și acum despre relația lui George cu drogurile. Personajul meu principal era o tipă de 20 și ceva de ani care aflase că are cancer și încă jumătate de an de trăit și îi explicam cum îmi doresc să fie un fel de „Carpe Diem modern și super urban”, îmbibat în libertate și sexualitate. El mi-a dat romanul său de debut (din același an), YoYo, îmi mărturisese că era oarecum dezamăgit de el și îmi povestea atunci despre Spărgătorul de minți (ulteriorul Viseptol-ul de care am pomenit mai sus, publicat post mortem). Despre Soni îmi mărturisise că e un clișeu cap-coadă (și cred că așa a și fost), dar că are bucăți bune și că până la 30 de ani o să scriu un roman foarte bun (când am publicat al treilea meu roman, Zaraza, mi-am amintit de „profeția” lui…). Eu atunci mergeam pe 24, eram un puțoi. El spre 32.

Ne-am plimbat împreună, am băut împreună, am fumat împreună, am văzut filme și am comentat lucruri esențiale, pe care nu le dezbați cu oricine. Și de atunci ne-am văzut de nenumărate ori, mai ales când el venea în București. Era o bucurie când auzeam că ajunge pe la noi și nu cred că am ratat vreo „serată”. Odată, țin minte, l-am luat de la gară și am stat împreună aproape 24 de ore, ne-am plimbat prin tot orașul fără niciun sens.

Într-un fel ciudat, l-am iubit pe George. Nu am avut niciodată mulți prieteni și cu atât mai puțin oameni cu care să pot fi liber cu adevărat, cu care să-mi las toate măștile jos. Cât despre literatură, sunt la fel de puține „personajele” din această lume care au avut un impact asupra mea covârșitor: aș putea spune că a fost întâlnirea (prematură) cu Octavian Soviany, pe când eram un puștan de liceu, întâlnirea cu Marius Ianuș, când chiar am început să scriu cu adevărat (pe atunci poezie), ulterior cu Marin Mincu, însă cele mai emoționante poate au fost cu George și, totodată, o relație lungă de prietenie cu Adrian Diniș (1986 – 2018). Ca să nu mai spun de „testamentul” lui George, de cât a insistat ca eu să mă întâlnesc cu poetul Miki Vieru, cu care m-am văzut ulterior, din păcate chiar la puțin timp după ce George plecase dintre noi, și pot spune că acum mi-e ca un frate. Știuse George ce știuse…

În scurtele noastre întâlniri din cei doi ani de prietenie, am învățat de la George niște „lecții” care îmi sunt principii și acum, poate cel mai important lucru fiind dedicarea. Dedicarea totală, absolută. Renunțarea la orice altceva în afară de literatură, atâta timp cât vrei să faci literatură. Faptul că nu există jumătăți de măsură, ci numai întregul, iar dacă vrei să-l atingi, trebuie să faci toate sacrifiicile posibile. El cred că l-a făcut chiar pe cel suprem.

Dispariția lui George, la fel ca ulterioara și neașteptata dispariție a lui Adi (Diniș) – care era mai mic cu un an decât mine și încă mă doare și acum să vorbesc spre el… -, au fost momente care m-au marcat și schimbat profund. A fost ca și cum mi-ar fi murit niște frați, pentru că relațiile mele cu ei erau de această natură.

La 10 ani de la moartea lui Vasilievici, pot spune, în sfârșit: Bine ai venit acasă, George! Pentru că numai peste o lună (încercăm cu tot dinadinsul chiar în aprilie, exact la celebrarea celor zece ani), voi publica la Editura Hyperliteratura Antologia George Vasilievici, în două volume: primul, antologia celor cinci volume de poezie, care va fi coordonată de Claudiu Komartin; și al doilea, proza, cele două romane, Yoyo și Viseptol (dar și alte texte inedite), sub îndrumarea mea. Am obținut acordul părinților lui privind drepturile de autor și ne-am apucat deja de treabă.

Probabil, pe lângă antologia Mojar și alte poeme care nu există (vezi video-ul), căreia i-am dat viață acum doi ani, ajutându-l pe bunul meu prieten și scriitor Valeriu Mircea Popa să treacă peste o situație înfiorătoare, este cel mai emoționat proiect la care lucrez. Cu tremur. Cu bucurie. Cu nostalgie. Cu lacrimi uneori.

La 10 ani după dispariția lui George pot să îmi iau „revanșa” prietenei noastre și să-l readuc publicului. Pentru unii de fapt să-l aduc pentru prima dată, pentru că nu avusese șansa succesului la publicul larg. Și știu exact cum și-ar fi dorit ca acest proiect să fie și ce am de făcut. Și sunt mândru că Hyperliteratura este „brandul” sub care această antologie va apărea. Vom face (împreună cu Claudiu) o treabă ca la carte, pentru că nu avem dreptul să ne lăsăm eroii și prietenii să cadă în uitare.

PS. UPDATE (14 martie): Planul Antologiei George Vasilievici

Dacă ți-a plăcut, dă mai departe:
  • 680
    Shares

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *