Văzând că este atâta pasiune pentru cancer şi câini (după “tigăi”) în rândul utilizatorilor de pe FB (şi nu numai), m-am gândit să creez şi eu o imagine legat de ceea ce mă nemulţumeşte pe mine cel mai mult. Prostia, nesimţirea, lipsa de educaţie.

Am căutat pe Google nişte statistici privind analfabetismul în România. Am descoperit chiar mai multe articole (le găsiţi cu câteva search-uri), realizate pe baza unor studii făcute de Uniunea Europeană, iar cele mai importante cifre mi s-au părut acestea:

1. 40% dintre români sunt analfabeţi şi semianalfabeţi
2. 12% dintre români nu au o carte în casă
3. Consumul de carte este estimat la un titlu pe cap de locuitor
(incluzând lecturile obligatorii, cărţile de bucate sau cărţile motivaţionale)

Zic eu că sunt nişte puncte cel puţin grave, dar asta este realitatea, iar pentru un om care nu pune patriotismul ipocrit în faţa unor date palpabile (şi plauzibile dacă străbaţi ţara asta pe orice direcţie, de la un capăt la celălalt, v-o spun eu, care am făcut-o de câteva ori) nu reprezintă vreo jignire. Nu ştiu dacă sunt cinci mii la sută reale şi nici nu mă interesează. Ele reprezintă doar un semnal de alarmă şi o conştientizare a faptului că suntem proşti în mare măsură.

Am luat aceste date (le-am formulat exact cum le-am arătat mai sus), am mai adăugat “printre cei mai iubiţi autori se numără Paulo Coelho şi Mihaela Rădulescu” (lucru din nou verificabil, după vânzări, dar atenţie! N-am spus spus că sunt cei mai vânduţi) şi, ca totul să aibă impact (şi să fie şi deranjant pentru o anumită categorie), am concluzionat: “dacă nu vezi nicio problemă aici, dă te rog manelele mai încet”. Manelele, în cazul de faţă, fiind din punctul meu de vedere un simbol, nu doar muzica de ultimă speţă în sine, dar şi media, ţâţele din toată presa, emisiunile cu cururi (fie ele şi de premier) şamd.

Rezultatul:

N-am pus fotografia pe profilul meu, ci pe pagina FB a site-ului meu, Hyperliteratura,
gândindu-mă că:

1. Un site care se ocupă de literatură şi cărţi are poate un cuvânt mai “greu”
2. Fiind sigur că va avea ceva impact, poate va aduce şi câţiva fani noi pe pagina Hyperliteraturii de FB (ceea ce s-a şi întâmplat, în doar o zi avem în jur de 400 de oameni noi, lucru binevenit pentru viitoarele articole / subiecte pe care vrem să le promovăm).

Ei, dar să vedeţi reacţii! Pe lângă cele aproape o mie de Share-uri, mi-am luat-o pe toate părţile. Noroc că sunt o persoană publică (slavă Domnului nu o vedetă), că doar public de ceva timp, fie în online, fie pe hârtie, şi sunt obişnuit cu înjurăturile, injuriile şi orice altă formă barbară tipic românească de exprimare. Altfel m-aş fi simţit lezat.

Dar ce-am aflat, asta e poate mai important, din cele peste o sută de comentarii (majoritatea, de la foarte mulţi nemulţumiţi, patrioţi şi mai ales fani ai scriitorului de succes pentru coafeze, Coelho). Am aflat că maneliştii sunt şi olimpici la literatură şi alte materii. Am aflat că oamenii nu citesc pentru că trebuie să mănânce (culmea, o şaorma e mai scumpă decât multe cărţi bune). Mai mult, am aflat că oamenii sunt foarte săraci (eu fiind un mare bogătaş, dar nu ştiam) şi am primit injurii şi alte complimente cum că numai unii îşi permit lecturi. Milionarii, desigur. Mogulii! Am mai aflat că o carte este doar un mijloc de stocare a informaţiilor şi nu te “culturalizează”. Multe întrebări legate de Coelho şi anume de ce este el băgat în această categorie (doar privind avatarele persoanelor care scriau astea, decolteuri şi buze ţuguiate, mi-am dat seama că orice răspuns cu o oarecare logică e complet inutil). Alţii m-au înjurat şi şi-au băgat cele sexuale în statisticile mele, fără să aibă minima curiozitate să caute pe net una dintre acele afirmaţii, ca sa vadă că sunt studii venind de la UE nu de la un MUE care n-avea ce face. Alţii m-au înjurat pentru că poporul român e înţelept, brav şi dârz (cu Băsescu-n frunte, zic). Alţii mi-au spus că cifrele prezentate sunt relevante pentru cunoscuţii mei (interesant).

Asta au înţeles mulţi tolomaci (nu găsesc alt cuvânt).

Una peste alta, faptul că spun că din punct de vedere “cultural” stăm prost, incredibil de prost, mă face un inamic public. Ăsta era tot mesajul. Că avem o problemă şi trebuie semnalizată, dacă se poate elegant, fără poze care să ne-ntoarcă stomacul pe dos sau, în alte cazuri, să aibă dulcegării, siropoşenii şi alte sclipicioase, care tot spre o indigestie să ne ducă.

Una peste alta, orice ai spune în ţara asta, relevant sau nu, provoacă violenţă. Pe net doar verbală.

Ca un PS, Şi mai drăguţ este că majoritatea comentariilor conţineau probleme de gramatică elementară, typo-uri (care nu ştiu dacă erau scrise din greşeală) şi, ceea ce mi-a provocat o poftă nebună de râs, corecturi privind poza mea, unii n-au aflat nici până acum că nicio se scrie legat de ceva timp.

Trăim în România şi asta ne ocupă tot timpul.

Ipocriţii care au citit acest articol, îmi pot corecta textul de mai sus, pe care, evident, nu l-am revăzut şi e posibil să mi-o fi luat-o tastatura înaintea gândurilor şi invers.

Săptămâna trecută i-am acordat lui Constantin Piştea un interviu, în care am spus câte ceva despre planurile mele de viitor (în stand by, cel puţin legate de cărţi), cititori, literatură şi aşa mai departe. Îl puteţi citi intregral pe blogul lui, o bucată scurtă mai jos:

Eşti unul dintre scriitorii tineri care-şi promovează cărţile. Ai blog şi chef să dialoghezi cu cititorii. Crezi că editurile sunt datoare la capitolul ăsta?

Cheful ăsta îmi dispare pe zi ce trece. Scriu tot mai rar pe blog (bine, am Facebook-ul totuşi, petrec mult timp virtual, dar nu pentru a promova ceva neapărat). Îmi place să-mi cunosc cititorii, până îi descopăr ei sunt în mintea mea ceva foarte ciudat. Nici n-aş zice că oameni. Nişte mere mai degrabă. Cititorii mei sunt nişte mere verzi, acrişoare.

Cu specialiştii din domeniul de carte de la noi, şi o firmă de telecomunicaţii ar da faliment, iar asta destul de rapid.

Restul aici.

Am văzut, de când cu protestele de la Universitate, o adunătură de oameni (mulţi, desigur, e mulţi), care, neîntrebaţi de nimeni, nebăgaţi în seamă de nimeni, îşi dau cu părerea despre ce înseamnă protest, ce înseamnă democraţie, dar mai ales explică de ce nu ies în stradă. A te apuca, în contextul de faţă, să spui de ce nu faci acest lucru, e ca şi cum în mijlocul oraşului ar fi organizat un maraton, iar tu pe blog te-ai apuca să explici de ce nu-ţi place sportul sau de ce preferi statul în fund. Mi se pare că astfel de articole, fără substrat mai ales, cu o aromă fină de inteligenţă, dar cu gust de ipocrizie, au o tentă uşor penibilă.

Un alt lucru tembel (printre atâtea) pe care l-am tot văzut / citit zilele-astea ar fi că unii oameni sunt motivaţi să iasă în stradă (bătrânii, profesorii şi alte categorii), pe când tinerii, spre exemplu, nu neapărat. Fiecare are lista sa de “varii” motive. Pe scurt, unii ar fi mai de înţeles decât alţii.

Bonus, majoritatea articolelor încheiate, fără să-i suspectez de vreo afinitate portocalie, prin afirmaţia că toţi politicienii sunt la fel. Corect şi totuşi incorect în aceeaşi măsură.

Dar, fără să detaliez mai mult decât e nevoie şi, la fel ca cei la care mă refer, fără să mă întrebe cineva ceva, îmi dau şi eu cu părerea şi expun câteva puncte pentru care eu ies în Piaţa Universităţii (nu zilnic, din alte motive pentru care nu e cazul acum):

Nu ies în Piaţa Universităţii pentru bani. Deşi asta nu înseamnă că o duc cumva bine, ba din contră, dar nu cred că această criză financiară este mai importantă decât criza morală prin care trecem. Ies pentru că m-am săturat de nesimţire, de batjocură, de umilinţă, de analfabetism, de mitocănie, de mizerie, de corupţie, de japcă şi de toate nenorocirile promovate pe toate căile posibile, în special de politicienii care se ocupă ACUM (nu de douăzeci de ani) de conducerea acestei ţări spre haos.

Ies pentru că eu nu cred într-o societate divizată în atâtea categorii. Eu nu cred că unii sunt mai motivaţi să iasă decât alţii. Dacă pensionarii nu o duc bine, dacă profesorii nu o duc bine, dacă medicii nu o duc bine, nu văd cum şi ceilalţi ar duce-o bine. E o chestie ce ţine de logica elementară (din păcate). Societatea este un sistem foarte complex, în care fiecare element depinde de celălalt.

Fără profesori bine plătiţi de unde calitatea lor şi deci educaţie? Fără educaţie de unde un minim dram de cultură şi automat de bun simţ? Fără educaţie, doar o societate bolnavă, proastă, săracă, într-un sistem de valori unde numai şmecheria şi profitul pe termen scurt spre foarte scurt contează. Un vot pentru o făină sau câţiva lei.

Şi că tot veni vorba de aspectul cultural, deşi nu l-am atins nici 0,1 la sută pe cât mi-aş dori s-o fac (dar nu ăsta-i până la urmă scopul articolului), ca scriitor (la început de drum momentan) îmi doresc nu să mă îmbogăţesc, dar vreau ca venitul din cărţi să-mi aducă un bonus din care să-mi pot asigura măcar ceva facturi de la utilităţi. Vreau să mă ocup de scris pentru că asta îmi doresc să fac, asta mă face să mă simt bine “a doua zi”, asta îmi dă sens, şi m-am săturat să văd tineri care nu îşi pot urma visul din cauza unei societăti care e needucată sau săracă (încât, de exemplu, să nu-şi poată permite luxul achiziţionării unor cărţi sau participarea la unele evenimente culturale). Nu visez că voi trăi vreodată din scris în această ţară. Dar nu vreau să mor de foame scriind.

Ies pentru că deşi-s sunătos ACUM, mâine s-ar putea să păţesc ceva şi să mor cu zile în spitalele româneşti, care nu au fonduri nici de bandaje.

Ies pentru că vreau să văd oamenii din România ţinând capul sus, stând drepţi, m-am săturat de privirile lor triste, cu capul în pământ, m-am săturat să văd cocoşaţi de frig, de foame şi alte probleme, oameni care toată viaţa lor au muncit şi-au încercat să facă ceva bun, dar au fost prinşi între doi dictatori nenorociţi, între două sisteme infecte, comunism şi acest capitalism băsist, unde numai portocalii pot face bani.

Ies pentru că nu vreau momentan să plec din ţară. Sunt un naiv, dar eu încă mai cred în România. Ies pentru că ştiu că dacă ne unim putem face, şi o să bag un clişeu penibil, o lume mai bună. Nu pentru copiii noştri sau copiii copiiilor lor, ci chiar pentru noi. Pentru că dacă noi vom fi mai ok, şi ei vor fi.

Ies pentru că după foarte mult timp simt că ţara asta se însănătoşeşte psihic. Iar primul “sindrom” al însănătoşirii din punct de vedere psihic este să realizezi că eşti bolnav sau că ai fost bolnav de ceva timp.

Ies pentru că m-am săturat de ipocrizie şi propagandă. Nu ştiu dacă o să ne fie de zece ori mai bine dacă actuala guvernare se schimbă, dar cu siguranţă ştiu că nu va fi mai rău. Nu mă interesează dacă următorul e Antonescu, Ponta sau chiar Regele Mihai (nu agreez pe nimeni menţionat, am mai spus doar, tot pe blogul meu, acum ceva timp, că Antonescu mi se pare un om de bun simţ, dar nu că aş paria pe el vreodată). Important e să fie altcineva. Pentru că în oamenii de acum nu cred orice mi-ar spune, fie şi miezul adevărului.

Ies pentru că Bucureştiului a înviat (nu doar el, dar nu vreau să mă refer la alte oraşe, deşi am toată stima pentru toţi oamenii care au ieşit în stradă, oriunde în ţara asta şi, incredibil poate, şi în afara ei). Ies pentru că Piaţa Universităţii nu-i a lui Băsescu, nici a jandarmilor, ci a tuturor.

N-am suferit niciodată de patriotism (protestul nu-i patriotism, ci normalitate), nu-s mândru de mulţi dintre conaţionalii mei, nu pentru ei ies, ci pentru există oameni ca dl. Claudiu Crăciun:

Ies pentru că mi-ar fi ruşine să nu ies când sunt nemulţumit de atâtea, iar alţii, care o duc chiar mai greu decât mine, stau afară în minus 15 grade, pe viscol. Acest fapt m-ar face să-mi bat singur obrazul şi să lăs “bloggereala” măcar pentru câteva zile referitor la acest subiect, pentru că oricât de dăjtept aş fi, a-mi da cu presupusul de la cădurică, de pe laptopuţ, nu înseamnă mare brânză.

De fapt a nu ieşi şi a nu sprijini oamenii de acolo, fie prin prezenţa mea sau chiar acest articol, ar însemna că mi-am pierdut sufletul, că mi-am pierdut speranţa şi umanitatea. Ori asta ar însemna că ei au câştigat. Că m-au transformat într-un indiferent, că sunt produsul lor de cinci stele: un nepăsător. Greşit, dragilor.

Ies pentru că sunt ÎNCĂ om.

Aşadar, rule no. one, să fii abonat la blogul meu prin Newsletter pe mail şi să îmi spui într-un mail (pe yahoo around andreiruse punct ro) de ce îţi doreşti acest pachet şi la ce crezi că te-ar ajuta în demersurile / proiectele tale.

Pe 20 februarie 2012 voi alege un participant, care va primi următoarele cărţi (clic pe imagine pentru detalii), în valoare de peste 100 Ron:

The Art of the Start
(Ghid pentru oricine începe orice)
de Kawasaki Guy

Editura Bizzkit
2011

Esenţialul
O introducere in cele mai durabile idei despre management de la HBR
Harvard Business Review

Editura Bizzkit
2011

Morţii vii
Rupţi de lume, duşi dintre noi: crudul adevăr despre viaţa de birou
de David Blochover
Editura Codecs
2006

Cele 100 de reguli ale bogăţiei
de Richard Templar

Rentrop & Straton
2008

Nu ştiu de ce unii scriitori sunt mai mult decât leşinaţi după distincţii, premii, grade şi orice alte rânduri pompoase fără însemnătate, semnate de cele mai multe ori fie de un incult, fie de un grup de inculţi sau aşa-zişi critici literari, care, cel puţin la noi, încoronează aproape doar prieteni de pahar, pupincurişti de ocazie sau darnici la portofel.

Mă gândesc poate că atunci când eşti sau devii incapabil să faci literatură (sau cel puţin antiliteratură, dar să fie cu stil, am zis), o “carte de vizită” pe care să scrie Premiul cutare şi cutare, membru USR sau cutare şi cutare, în mintea multura (şi când zic multora, cred că depăşesc cel puţin sutele), acestea pot înlocui adevăratele realizări pe plan profesional. Când eşti nimeni probabil ai nevoie de un titlu care să ascundă frustrarea neîmplinirilor tale.

De cele mai multe ori, din nefericire, diplomele, statutele, cel puţin acelea care privesc cultura şi în mod special literatura, de orice gen ar fi ea, pentru că aici “activez” şi îmi permit cât de cât o umilă părere, nu reprezintă decât nişte extensii ale unor nonvalori. Bmw-urile sau merţanele albe ale meltenilor, din care, în pofida evoluţiei tehnice şi a complexităţii maşinăriilor pe care le conduc, se aud manele, râgâituri, claxoane şi abordări de ultimă speţă adresate piţipoancelor.

Sigur, a generaliza este o greşeală. Nu toţi oamenii din “lumea literară”, cu ceva premii, intră în această tipologie. Însă excepţiie nu fac altceva decât să confirme regula.

De exemplu, ce însemnate ar putea avea pentru orice artist cu o minimă decenţă şi un minim bun simţ, Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler, acordat de un individ precum Traian Băsescu şi marioneta Emil Boc? Ce însemnătate ar avea această distingere, mai ales când ea este oferită exact în timpul protestelor din stradă?

Acest premiu l-a primit cu drag (cu braţele deschise şi buzele ţuguiate, aşa cum e trendul) pe 16 ianuarie anul acesta stimabilul poet Gelu Vlaşin (link). Nu ştiu dacă cer cuiva să-mi spună un poem de-al dânsului, dacă va găsi în străfundul amintirilor măcar un titlu.

Şi, cum probabil vor veni unii să-mi spună că am fost apropiat al dânsului, zic da, acest individ mi-a fost chiar şi vecin o perioadă (atunci a existat această apropiere, să zic), am avut o relaţie de amiciţie frumoasă la un moment dat, însă de ceva timp am luat o distanţă faţă de el, pentru că, sincer, dincolo de câteva asemănări şi gusturi comune, caracterul nostru şi sistemul de valori este prea diferit pentru a mai exersa măcar comunicarea.

După cum şi faptul că a primi un astfel de statut din partea unui incult fără pic de moralitate, de bun simţ şamd, din partea unui om (dacă poate fi numit aşa) care promovează mitocănia, nesimţirea, tupeul, mizeria; simbolul corupţiei şi al manelăriei, al neprofesionismului şi al bătăii de joc faţă de orice are o minimă valoare în această ţară; revin – a primi un astfel de statut, mai ales în acest context politico-social, în care oamenii ies în stradă să îşi recapete ţara şi demnitatea, nu poate decât arăta ce fel de om este Gelu Vlaşin.

Desigur, dânsul nu este nicidecum singurul şi de aceea nu mă voi mai referi în continuare la numele său. Nici nu merită. Vânzătorii de la chioşcurile din Bucureşti de ziare, ascund Evenimentul Zilei şi alte bucăţi de presă care aparţin puterii PDL, de ruşine, dacă vă vine să credeţi. Iar unii scriitori, pe de altă parte, nu ştiu cum să se mai înfofolească în lauri portocalii.

Gelu Vlaşin este un cavaler, indiscutabil. Într-o ţară în care oamenii care au ceva de spus, care vor o lumea mai bună pentru ei, care au curaj şi caracater, sunt numiţi viermi, atunci Gelu Vlaşin, da, cu siguranţă n-ar putea fi nici mai mult nici mai puţin decât un cavaler. La fel cum într-o ţară plină de smintiţi şi de inculţi, poetul naţional nu putea decât să fie un “nebun”.

Oare când vom răsturna acest sistem de valori care îngroapă idoli şi încoronează stafii ale mizeriei umane? Sau oare îl vom răsturna vreodată, sau suntem pur şi simplu blestemaţi în această ţară să ne aruncăm la coş valorile şi să luăm în braţe cadavrele neputinţei, ale ignoranţei şi ale imoralităţii?

Oare când această mândrie veninoasă a premiilor de doi bani va fi înlocuită cu opere care să schimbe vieţi? Oare când scriitorii cavaleri vor înlocui diplomele de pe pereţii falşi de rigips cu imagini cu zeci, sute sau mii de cititori intraţi în librării (pentru că şi aceste gesturi adună, în paharul neîncrederii cititorilor în autorii autohtoni, contemporani, şi mai mult dispreţ), contracte de traducere în străinătate şi alte minuni?

Oare când aceşti cavaleri portocalii vor muri în bătălii ale bunului simţ şi ale conştiinţei?
Oare când viermii se vor ridica, se vor metamorfoza şi vor deveni fluturi?

Acum Băsescu, pe lângă un romancier (Cărtărescu, desigur), are şi un poet la curtea sa.
Aplauze, vă rog!

Alte articole pe aceeaşi temă:
Grigore Şoitu

Replică la articolul lui Marius Ghilezan, Hipsteri, nu ultraşi,
şi şleapca lui likări,
din care citez:

Hipsteri, acei sconcşi ai subculturii urbane care salvează Roşia Montană, cu un like, între un joint şi o borâtură pe tastatură.

Hipsterii sunt acei indivizi apatici, pretenţioşi şi egoişti, de cele mai multe ori marginalizaţi în mediul lor de viaţă, atât de generaţiile mature, cât şi de tradiţionalişti, care atunci când invadează spaţiul public se comportă anarhic.

Ţin să menţionez de la bun început că nu scriu acest articol pentru a lua apărarea hipsterilor, rockărilor, ultraşilor, emo-rilor sau cine ştie ce alte categorii de tineri care îşi asumă diverse nume, afinităţi vestimentare, culturale sau politice. Nu. Şi în niciun caz pentru a scuza pe cineva de violenţele din Bucureşti de pe 15 ianuarie, n-are nicio legătură.

Lămuriţi? Să trecem mai departe.

Scriu acest articol pentru că m-am săturat de insultele aduse tinerilor în primul rând şi doi, m-am săturat ca toţi cei tineri să fie catalogaţi într-un anume fel în toate clişeele posibile, de către cine şi pe unde apucă.

Suntem indivizi! Unii cu cap, alţii fără, nici voi nu sunteţi mai breji. Ca fapt divers, bag mâna în foc că există mai mulţi analfabeţi în ţara asta trecuţi de 40 – 50 de ani decât cei sub 30. Am o intuiţie (de invidiat, de obicei).

Dar să trec direct la afirmaţiile injurioase ale lui Marius Ghilezan, care se pretinde un om de cultură şi vorbeşte despre educaţie, dovedind că nu este mai deschis la minte nici decât un berbec. Diferenţa dintre un scriitor (chiar şi fără mare talent, ca mine să zicem) şi un jurnalist (ca MG, care nu mai prinde decât nişte „ziare” online pe care le citesc doar fanii şi likiştii lui) ţine, în primul rând, dragă Mariuse, de o anume deschidere către lume / viaţă şi o anumită sensibilitate în care ura şi batjocura faţă de orice clasă socială sau generaţie nu-şi au locul. Astea poate se găsesc ca valori de urmat în cadrul partidului PDL şi a slugilor lor din presă.

Trăim într-o lume atât de anormală încât nu generaţia tânără se dezice de anterioara, ci culmea, încearcă să o înţeleagă, iar cea „bătrână” o urăşte din tot sufletul pe cea nouă. Şi o loveşte, verbal cel puţin, pe unde o prinde.

Ca să nu mai spun că orice om care mai are totuşi ceva neuroni funcţionali in creier ştie foarte bine că nu există generaţii, ci oameni.

M-am săturat de jignirile aduse tinerilor. M-am săturat ca frustrările bătrâneilor care şi-au ratat cariera să se reverse asupra unor generaţii de oameni ca noi, debusolaţi, dezorientaţi în atâta haos şi atâta mizerie politică, mediatică şamd, m-am săturat să fiu vinovat că n-am fost revoluţionar în 89, că n-am fost urmărit de securitate, chiar dacă biologic n-aş fi putut şi cine ştie, că n-am făcut foamea din varii motive care n-au ţinut niciodată de mine.

Îmi cer scuze că n-am fost bătut ca tine, Marius, la ficaţi, ci am primit o educaţie acasă, acolo unde, nu ca tine pe stadion, eu nu am ratat cei şapte ani de-acasă. Am crezut (şi cred, desigur, în continuare) că tata a ieşit la revoluţie (iar pentru cei care au murit atunci şi au trecut prin ce-au trecut a fost revoluţie, fraţilor, dincolo de manipulări şi toate cele) pentru ca eu să cresc într-o lume mai bună sau, cel puţin, într-una liberă.

Te rog nu-l jigni pe tatăl meu şi atâţia alţii ca el când vorbeşti de generaţia ta. Tu poate ai fost la revoluţie ca apoi să ai libertatea să ne jigneşti, fără măcar să ştii despre ce Dumnezeului vorbeşti. Tu şi cu şleapca ta de likeri.

Apreciez durerea bătrânilor fără putere, dar nervii lor trebuie să se răsfrângă în altă parte. Nu jignind tinerii, mai ales cei care au atitudine faţă de ceea ce se întâmplă în anii ăştia în care numai bătaia de joc şi mitocănia sunt repere lăsate la îndemână.

De cei care vor să salveze Roşia Montană te iei tu, jurnalistule?!
Ei sunt „subcultura urbană”?
„Între un joint şi o borâtură pe tastatură”?!

Ruşine, Marius Ghilezan. Tu, mare om de cultură, nu faci decât să te alături prompteriştilor şi bătrâneilor care nu ratează clişeele clasice precum De ce nu citesc domne’ tinerii? Dau eu un răspuns: n-am văzut babe cu Balzac sau Dostoievski în tramvaie şi nici moşuleţi îngrămădindu-se în librării. Când o să se întâmple asta, atunci să întrebaţi de ce nu citesc tinerii? De parcă trăim într-o ţară de culţi şi de genii, şi tocmai noi, salvatorii borâtori şi drogaţi ai Roşiei Montane, dăm ţara asta peste cap.

„Generaţia” asta are o singură vină şi nici măcar nu-i aparţine. „Generaţia” asta s-a născut vinovată fără încă să demonstreze nimic din ceea ce poate. Eu fac parte din generaţia asta, chiar dacă nu mă consider hipster, emo and what so fucking ever. Suntem vinovaţi doar de faptul că am primit educaţia de la oameni ca voi, care nu fac decât să ne blameze încontinuu şi nu ne arată nimic.

În rest, frate Ghilezan, nu noi l-am votat pe Iliescu, nu noi facem rating la Irinel şi Irinuca, dintre personajele enumarate de tine nici nu ştiu majoritatea, iar astea ar trebui să-ţi dea de gândit.

Sigur, eu nu fac ca tine, să-mi asum o generaţie. Generaţia mă va asuma ea pe mine, în timp, dacă mă va considera vrednic de asta. Eu mă asum pe mine şi pe cei patru cinci oameni pe care îi iubesc, ei sunt generaţia mea şi vor fi întotdeauna.

Vino să ne verifici tastatura la toţi. Dacă găseşti urme de vomă mă împuşc la Universitate.

Eu sunt „subcultura urbană”, apatic, pretenţios şi egoist, marginalizat în mediul meu de viaţă, cum spui, şi am un singur mesaj pentru tine şi cei ca tine: Tăceţi, că aţi vorbit destul. Şi dacă vorbiţi, vorbiţi în pula mea frumos.

Chaplin este un „personaj” pe care îl iubesc. Doar să-mi menţionezi numele lui şi îmi voi schimba toată mimica, voi afişa un zâmbet cât oraşul în care mă aflu, oricât de mic sau de mare, cel mai probabil mă vei binedispune pentru ceva timp.

Am câtiva eroi pe care-i număr pe degete, iar Chaplin este la prima mână întotdeauna. Eroii mei sunt oamenii care s-au dedicat unei arte / profesii şi nu doar că au schimbat total datele problemei în domeniu, dar sunt sigur că şi lumea.

Cum ar fi fost să n-avem, din punctul meu de vedere, poate (şi spun poate pentru că am alergie la cuvinte pompoase) cel mai bun monolog din istoria filmului, monologul din The Great Dictator (1940).

Îmi permit o oarecere traducere mai jos, pe care, având în vedere evenimentele din ultimele zile din ţară, o dedic oamenilor din stradă, oamenilor care nu sunt în stradă dar speră, jandarmilor şi mai ales lui Traian Băsescu. Aş vrea să pot să i-o citesc odată.

Îmi cer scuze, dar eu nu vreau să fiu un împărat. Asta nu e treaba mea. Nu vreau să conduc sau să cuceresc pe nimeni. Aş vrea să-i pot ajuta pe toţi însă, dacă-i posibil; evrei, arieni, negri, albi. Toţi vrem să ne ajutăm unul pe celălalt. Fiinţele umane sunt aşa. Vrem să trăim prin fericirea celorlalţi, nu prin suferinţa lor. Noi nu vrem să ne urâm şi să ne dispreţuim unul pe celălalt. În această lume este loc pentru toţi. Şi bunul pământ este bogat şi poate avea grijă de toţi. Viaţa poate fi liberă şi frumoasă, dar noi am pierdut calea. Lăcomia a otrăvit sufletele oamenilor; a blocat lumea prin ură; ne-a dus cu paşi mărunţi spre suferinţă şi vărsare de sânge. Am dezvoltat viteza, dar ne-am închis pe noi înşine înăutru. Măşinăriile care ne aduc prosperitate ne-au lăsat neputincioşi. Cunoaşterea ne-a făcut să devenim mai cinici; inteligenţa noastră insensibili şi răi. Gândim prea mult şi simţim prea puţin. În loc de maşinării avem nevoie de umanitate. În loc de inteligenţă, avem nevoie de bunătate şi tandreţe. Fără aceste calităţi, viaţa va deveni violentă şi totul va fi pierdut. Avionul şi radioul ne-au adus mai aproape. Însăşi natura acestor lucruri strigă după bunătatea din om; strigă după fraternitate universală; pentru unitatea tuturor. Chiar şi acum vocea mea ajunge la milioane de oameni în lume, milioane de bărbaţi, femei şi copii disperaţi, victime ale unui sistem care îl face pe om să tortureze şi să încarcereze oameni nevinovaţi. Pentru acei oameni care mă pot auzi, eu le spun: „Nu disperaţi”. Nenorocirea care s-a abătut asupra noastră este consecinţa lăcomiei, amărăciunea oamenilor cărora le este frică de progresul uman. Ura oamenilor va trece, dictatorii vor muri, iar puterea pe care ei au luat-o de la oameni se va întoarce la oameni. Şi atâta timp cât oameni se vor sacrifica, libertatea nu va pieri niciodată.

Soldaţi! Nu vă lăsaţi pe mâna acestor brute care vă dispreţuiesc, care vă transformă în sclavi; care vă înregimentează vieţile, vă spun ce să faceţi, ce să gândiţi şi ce să simţiţi! Care vă instruiesc, vă dau porţiile cu raţia, vă tratează ca pe nişte vite şi vă folosesc drept carne de tun! Nu vă lăsaţi pe mâna acestor oameni inumani – oameni maşini cu minţi maşini şi inimi maşini. Voi nu sunteţi maşini! Voi sunteţi oameni! Cu iubire de oameni în inimile voastre! Nu urâţi! Numai cei neiubiţi urăsc; cei neiubiţi şi cei inumani. Soldaţi! Nu luptaţi pentru slavie! Luptaţi pentru libertate! În capitolul al şaptesprezecelea al Evangheliei după Luca, stă scris că împărăţia lui Dumnezeu este în om, nu într-un singur om sau într-un grup de oameni, ci în toţi oamenii! În voi! Voi, oamenii, aveţi puterea, puterea de a crea maşini, putearea de a crea fericire! Voi, oamenii, aveţi puterea de a face viaţa liberă şi frumoasă, de a face viaţa o aventură minunată. În numele democraţiei, haideţi să folosim acea putere. Haideţi să ne unim. Haideţi să luptăm pentru o lume nouă, o lume decentă care va da oamenilor şansa să muncească, care va da tinerilor un viitor şi bătrânilor siguranţă. Cu promisiunea acestor lucruri, brutele au venit la putere. Dar ei mint! Ei nu îşi îndeplinesc promisiunile. Ei nu le vor îndeplini niciodată! Dictatorii se eliberează pe ei înşişi, dar înrobesc oamenii! Acum haideţi să luptăm pentru a elibera lumea! Să dărâmăm barierele naţionale! Să alungăm lăcomia, ura şi intoleranţa! Haideţi să luptăm pentru o lume a raţiunii, o lume în care ştiinţa şi progresul vor conduce către fericirea tuturor. Soldaţi, în numele democraţiei, să ne unim!

Originalul

I’m sorry but I don’t want to be an emperor. That’s not my business. I don’t want to rule or conquer anyone. I should like to help everyone if possible; Jew, Gentile, black men, white. We all want to help one another. Human beings are like that. We want to live by each others’ happiness, not by each other’s misery. We don’t want to hate and despise one another. In this world there is room for everyone. And the good earth is rich and can provide for everyone. The way of life can be free and beautiful, but we have lost the way. Greed has poisoned men’s souls; has barricaded the world with hate; has goose-stepped us into misery and bloodshed. We have developed speed, but we have shut ourselves in. Machinery that gives abundance has left us in want. Our knowledge as made us cynical; our cleverness, hard and unkind. We think too much and feel too little. More than machinery we need humanity. More than cleverness, we need kindness and gentleness. Without these qualities, life will be violent and all will be lost. The aeroplane and the radio have brought us closer together. The very nature of these things cries out for the goodness in man; cries out for universal brotherhood; for the unity of us all. Even now my voice is reaching millions throughout the world, millions of despairing men, women, and little children, victims of a system that makes men torture and imprison innocent people. To those who can hear me, I say “Do not despair.” The misery that has come upon us is but the passing of greed, the bitterness of men who fear the way of human progress. The hate of men will pass, and dictators die, and the power they took from the people will return to the people. And so long as men die, liberty will never perish.

Soldiers! Don’t give yourselves to these brutes who despise you, enslave you; who regiment your lives, tell you what to do, what to think and what to feel! Who drill you, diet you, treat you like cattle and use you as cannon fodder! Don’t give yourselves to these unnatural men—machine men with machine minds and machine hearts! You are not machines! You are men! With the love of humanity in your hearts! Don’t hate! Only the unloved hate; the unloved and the unnatural. Soldiers! Don’t fight for slavery! Fight for liberty! In the seventeenth chapter of St. Luke, it is written that the kingdom of God is within man, not one man nor a group of men, but in all men! In you! You, the people, have the power, the power to create machines, the power to create happiness! You, the people, have the power to make this life free and beautiful, to make this life a wonderful adventure. Then in the name of democracy, let us use that power. Let us all unite. Let us fight for a new world, a decent world that will give men a chance to work, that will give youth a future and old age a security. By the promise of these things, brutes have risen to power. But they lie! They do not fulfil that promise. They never will! Dictators free themselves but they enslave the people! Now let us fight to free the world! To do away with national barriers! To do away with greed, with hate and intolerance! Let us fight for a world of reason, a world where science and progress will lead to the happiness of us all. Soldiers, in the name of democracy, let us unite!

Pacientul România a ieşit din comă. De la începutul săptămânii trecute au apărut primele semne ale unei activităţi în creier, după ultimii (cel puţin) nouă ani, în care lucrurile s-au rezumat, pe scurt, fără să mai adaug foarte multe comentarii la asta:

Prostia şi mârlania, din nefericire, continuă. Dar la ce era să ne aşteptăm?

Oamenii care ies în stradă şi nu merită decât respect pentru curajul lor şi credinţa în exprimare liberă, poate mai ales DREPTUL de a crede într-o lume mai bună, fără măscărici masturbatori politici, care sunt în stare de orice pentru bani şi putere, revin – OAMENII (VII, treziţi, încă ai acestei ţări) sunt jigniţi sau blamaţi atât de putere, dar şi de prostia unor nimeni, în spaţiile publice.

Un singur exemplu: Tiberiu Lovin, fondator Reporter virtual şi, amator pupinbăsist observ, scrie ieri pe Facebook: Respect pentru ce? (…) Mori de foame daca nu muncesti . Si nici asa ca lumea vrea pomana la infinit si cat mai multa.

Asta cred băsiştii, tiberloviniştii (şi e plină clica de ei), că lumea care iese în stradă este o adunătură de trântori. Atât pot ei, ca şi în clipul de mai sus, percepe cu creierii lor netezi, îmbibaţi în “succesuri” portocalii, care cred că dacă scriu o propoziţie corect (regula number one în blogging) şi nu au nimic de spus, sunt fie jurnalişti independenţi, fie mari scriitori. Ori, din câte văd eu în ţara asta, niciuna dintre aceste categorii nu există.

În rest, totul e ok. Ţara e minunată, conducătorii sunt descendenţii îngerilor. Oamenii vor doar pomană. Nenorociţii!

O altă impertinenţă a proştilor este că tot ce se întâmplă pe străzi de vineri (şi va continua, cu siguranţă) este o manipulare politică / media. Clar, tipul care a ieşit ieri (sâmbătă) cu portavocea şi a fost luat pe sus fără niciun motiv întemeiat şi bătut în maşina jandarmeriei, este probabil trimis de opoziţie, iar jandarmii şi poliţiştii cu patru clase sunt de fapt actori profesionişti care doar mimează abuzul de putere, mitocănia şi lipsa acută de umanitate. Din nou, a fost doar un exemplu.

Cum spune şi Rogozanu, nu prea s-a mai văzut un protest aşa autentic.

Unii o duc bine, cu siguranţă, ca-n sloganul băsist. Ei aruncă cu vorbe goale în stânga şi-n dreapta pe unde pot, denigrând (ceea ce fac pdliştii, neamurile şi tovarăşii lor cel mai bine), fără să aibă măcar bunul simt să tacă când văd că oamenii s-au săturat de: manelărie, mitocănie, cocălărie, lipsă de respect faţă de orice valoare umană, sărăcie, jeg, împuţiciune portocalie.

România e în stradă. Pacientul încă nu şi-a revenit complet şi nu se ştie dacă după ani de comă circuitele ei vor mai funcţiona vreodată la fel, se vor reface vreodată 100%. Dar nu asta e important acum. Acum pacientul poate vorbi şi poate merge. Pacientul VEDE. Pacientul începe uşor uşor să-şi folosească muşchii.

Iar boala României, PDLiştii şi toţi corupţii ei, arată un singur lucru. Când nişte oameni se întâlnesc să protesteze paşnic şi tu îi „întâmpini” cu violenţă, nu înseamnă decât că ţi-e frică. Te caci pe tine de frică, Băsescule. Unde eşti, ai fugit la Predeal? Hai în stradă să vorbim.

România cea vie, respect! Pentru restul, vă doresc puterea de a vă putea uita în oglindă fără să vă fie silă să vomaţi.

PS. Îmi rezerv dreptul de a nu permite aici comentariile băsiştilor.
Au destulă presă unde pot băşi păreri.

Nu ştiu exact când o carte este terminată.

Am crezut pentru mult timp că atunci când ea este publicată toată povestea se sfârşeşte. În momentul în care intră pe piaţa de carte, în librării, în magazine, tarabe şamd, apoi ajunge la cititori, gata, nu mai e nimic de tăiat sau de modificat. De aceea, după ediţia a II-a a romanului SONI (februarie 2009), care a fost doar corectată şi foarte puţin modificată (câteva propoziţii, câteva virgule şamd), eram ferm convins că această carte este un capitol definitiv încheiat.

Şi pentru o bună perioadă aşa a şi fost. Începând cu 2009, m-am axat pe cu totul alte proiecte ce au ţinut de scris (romanul Dilăr pentru o zi, de exemplu, pe care l-am scris între 2009 şi 2011). Dar mai ales am învăţat mai mult, am citit mai mult, am experimentat mai mult. Am evoluat, cum s-ar spune, şi cum mi s-a spus de nenumărate ori după ce-am publicat ultimul roman. Şi evident, în viaţa mea s-au întâmplat destule răsturnări, cu bune şi rele, până la scris m-am schimbat în primul rând eu ca om.

Deşi am scris SONI la doar 22 de ani şi acum mă pregătesc de cel de-al 27-lea an, o perioadă scurtă ar spune unii, am senzaţia că am trăit cel puţin încă o viaţă.

Şi întâmplator (sau nu), uitându-mă zilele-astea prin bibliotecă, am redescoperit primul meu roman, la prima ediţie – ţin să menţionez că nu am mai atins cartea decât atunci când am mai dat un autograf, n-am deschis-o să mai arunc un ochi din 2009, de când am terminat corectura. Am zâmbit pentru că mi-am amintit toate lucrurile legate de perioada în care am scris şi am promovat romanul. Multe lucruri, poate prea multe.

Am deschis-o şi am început s-o răsfoiesc. Din instict, ca şi cum m-aş fi uitat pe un manuscris, am luat pixul şi am început să tai ce nu-mi mai plăcea, să modific câteva propoziţii, să modific mai ales dialogurile (care brusc mi s-au părut foarte „mecanice”). Am crezut la început că doar mă joc, dar tăieturile (pasaje întregi) şi modificările, destul de mari, mai ales la stil, au început să se adune masiv încă de pe primele pagini.

Mi-am dat seama (şi de altfel şi critica mi-a reproşat acest lucru de-a lungul timpului) că la 22 de ani nu am avut destulă experienţă să păstrez o linie, o coerenţă pentru un roman. M-am aruncat în n subiecte, pe lângă cel principal, pentru că am avut senzaţia permanentă că mai e ceva de spus. Că mai trebuie, că nu ajunge. Poate de aceea (sau sigur de aceea) şi finalul care a venit cam trântit în desfăşurarea acţiunii de până atunci.

Mi-am dat seama de fapt de mai multe, dar n-aş vrea să le scriu pe toate aici. Concluzia a fost însă că SONI poate deveni o carte de o mie de ori mai bună acum, dacă m-aş apuca s-o editez şi chiar s-o rescriu pe alocuri.

Conculzia este că urmează SONI, ediţia a treia, revizuită (masiv) şi adăugită. O ediţie care ar fi trebuit să iasă din prima probabil, dar pentru că eram şi mult prea tânăr şi mai aveam şi un contract de respectat, nu am apucat s-o finalizez aşa cum chiar îmi doream.

N-aş fi renunţat la „principiul” meu, cum că o carte este terminată atunci când este publicată, dacă nu mi-aş fi dat seama că rezultatul este atât de diferit şi mult mai bun calitativ.

Aşa că m-am apucat de treabă (şi o să mai dureze ceva), vreau chiar să vin cu produs mult mai proaspăt şi mai captivant decât primul. Bineînţeles, nemodificând, cu câteva excepţii, acţiunea cărţii. Care doar mi se pare expusă neglijent.

Şi dacă tot începusem să rescriu SONI, m-am gândit să dau un mail editorului meu de la Tritonic, Bogdan Hrib. Ştiam că şi ediţia a II-a s-a cam epuizat şi după aproape patru ani de contract (din cinci) i-am propus ca, de comun acord, să reziliem înţelegerea noastră.

Dincolo de toate scandalurile şi neînţelegerile pe care le-am avut cu editura Tritonic după ce am publicat, eu chiar mă bucur de vizibilitatea pe care a avut-o titlul meu datorită lor. Sau şi datorită lor, ca să fim corecţi, pentru că m-am ocupat foarte mult de promovarea cărţii.

Bogdan Hrib mi-a răspuns în doar câteva minute şi mi-a promis, cu o mare deschidere (pe care o aşteptam de ceva timp), o întâlnire luna aceasta, în care să reziliem contractul de editare. Lucru care mă bucură nespus de mult, pentru că venind şi cu o ediţie nouă, SONI chiar cred că trebuie să urmeze un alt drum, şi din punct de vedere editorial.

Încă n-am discutat cu altă editură pentru noua carte, încă mai am de scris şi revizuit destul, încă se mai pot face mute lucruri legate de promovarea titlului, cu partenerii potriviţi (care au început deja să-şi manifeste interesul, lucru care mă entuziasmează şi mă motivează şi mai mult), dar ştiu cu siguranţă un lucru:

SONI, ediţia a III-a, revizuită şi adăugită, va apărea în 2012.

Detalii curând.

James Dean, Rebelul: O biografie alternativă
de Jack Dann
Millenium Press, 2008
(360 de pagini)

“Rebelul fără cauză”, James Dean**, iconul unei generaţii (şi a unei stări de spirit), imaginea perfectă a “blugilor americani”, a răzvrătirii, a murit la numai 24 de ani într-un accident de maşină (1955). În realitate. În cartea scrisă de Jack Dann însă, el supravieţuieşte accidentului.

“O biografie altenativă”, în care rebelul îi întâlneşte pe Kerouac, Frank Sinatra, Elvis sau fraţii Kennedy, alături de sufletul său pereche, Marilyn Monroe, spre un destin care va schimba lumea.

Realitate, ficţiune şi legende americane, într-un roman scris savuros, la fel de nonconformist ca şi personajul său. Una din cele mai bune lecturi din 2008, zic eu.

CONCURSUL

Poţi câştiga romanul dacă eşti abonat (sau dacă te abonezi) la blogul meu prin Newsletter pe e-mail şi apoi îmi trimiţi un mail (pe yahoo arond andreiruse punct ro) cu răspunsul la întrebarea:

Care este numele celei mai bune prietene a Soniei? (din romanul meu, SONI, evident)

* Nu iau în calcul răspunsurile de pe adresele de e-mail care nu sunt abonate la blog

Pe 20 ianuarie voi extrage o adresă de e-mail ale celora care îmi voi trimite răspunsul şi voi contacta câştigătorul, apoi îl voi anunţa aici într-un update. Succesuri! :)

……………..

Update (22.01.2012 -18:30) – Peste 30 de persoane s-au abonat la blogul meu, iar aproximativ 20 mi-au trimis mail cu răspunusul la întrebare (Dana). Unul singur a fost greşit (Irina) şi m-a amuzat teribil, numele Danei poate fi găsit chiar şi în PDF-ul de câteva pagini de pe pagină cărţii.

Iar câştigătorul este:
21.andrei.popescu around gmail punct com

Mulţumesc pentru participare, mă mai gândesc la un concurs şi pentru luna februarie. :)