știi că nu-mi plac definițiile, jimmy, dar azi iubirea e exact într-un fel anume, știi? iubirea e un coș care mi-a ieșit pe spate, fix pe linia imaginară pe care n-o pot atinge nici dacă-mi pornesc mâinile de sus, de după umeri – și nici de jos, de după șolduri și cine știe câte organe mai stau ascunse pe-acolo. ea doar crește acolo și mă mănâncă și mă râcâie, fără să-i pot face ceva. e încă pe dinăuntru, nu pot cere cuiva să o spargă, m-ar chinui aiurea. pentru c-așa-i cu iubirea, trebuie să aștepți să se coacă, să crească, să iasă, ca s-o poți stoarce până la sânge. doare (nu foarte rău, cât să îți amintești că ai carne și ești viu) și-apoi e nevoie de puțin timp, să se facă coaja aia nenorocită, să se usuce și să cadă. și încă puțin timp va rămâne o cicatrice mică mică de tot, iar mai târziu, când spatele tău va fi ok, oamenii-ți vor spune că nu știi ce-i aia iubirea. haios, nu, jimmy?

lui Bob

ei vorbeau despre the so called doors of perception. am înțeles atunci când am văzut că nu sunt nici mai mult, nici mai puțin decât niște menghine imense, care-ți pot stoarce mintea până nu rămâne decât un suc expirat, că totul nu era decât un capitol introductiv.

iar dacă râzi, atunci nu ești serios, iar literatura este unul dintre cele mai grave lucruri (aș fi putut citi, după fețele unora, dar la fel de bine aș putea cita niște critici pe care-i cunosc, îi admiram până nu demult, dar cred că au pierdut contactul cu orice vine de la generațiile cu 2.0 în coadă, ceea ce schimbă total datele problemei).

dacă e prea serios, e obositor. e plictisitor. e nașpa. sux.

eu sunt un showman, striga unul. eu sunt mai bun, altul. eu o să-mi pun un buton pe copertă, eu o să salvez lumea poimâine, eu o să iau nobelul la 30, eu sunt evreu iar voi toți sunteți antisemiți, eu nu mă droghez, eu nu fut, eu caut, eu aproape-am găsit, eu mă sinucid, mie-mi place, eu îi urăsc, sunteți toți niște proști, asta e tot?, m-am săturat, când începem?, într-un sfert de oră, două, trei, patru kile de iarbă de-aș avea, de ce se numesc cârnații de bere așa?, unde să mă duc?, am ieșit să mă plimb, nu mai am chef de nimeni și de nimic, ce faci?, uite-am ieșit să văd cum mai e treaba.

bucură-te! pentru tine s-au trasat linii pe hartă şi tot felul de dunguliţe, de bariere, ziduri, garduri, acte de proprietate, ca să posezi. slăveşte minunea! tot ce vezi că se construieşte în oraşul ăsta e pentru tine. toţi zgârienorii de metal şi beton care acoperă cerul, toate blocurile de locuinţe, cablurile care se trag din toţi stâlpii, totul… învârte economia în care să-ţi joci rolul.

pentru tine au murit atâţia oameni de la începuturile lumii, nu pentru altcineva. tu eşti centrul lumii, şi pentru tine se taie toate pădurile într-un ritm ameţitor, ca să ai pe ce să scrii, să ai o biliotecă, hârtie de poponeţ, şerveţele de masă cu model, şi câte şi mai câte. pentru tine se retează non-stop capete de pui, de porci, de miei, de vaci, de berbec, ca să-ţi umpli stomacul cu ceva serios. dimineaţa rafinăriile sunt pline de oameni care scot petrol ca tu să ai cu ce să mergi până la dracu-n praznic. scot cărbuni, scot sare, scot tot, scot şi morţi de mii de ani şi le inventează istorii, omule cu diplomă. pentru tine.

printre fabrici şi mii de aprozare unde-ţi petreci timpul, făcute tot pentru tine, mai trag câte-o biserică (sau altă întruchipare) ca nu cumva, în timpul tău preţios, să îţi baţi capul cu de ce-uri şi alte prostii. peste tot, sensuri gata făcute, alege-l pe cel de care ai chef azi. sunt toate… pentru tine. pentru că eşti important.

uite ce credite avem azi. uite ce oferte. cât ai dormit, tot universul a stat, s-a frământat şi s-a zbătut, ca să-ţi fie bine. pentru că meriţi. pentru că eşti cel mai bun. iar dacă ne vei şi face să rădem sau să plângem, în mirifica ta existenţă, vom lua o stradă, poate chiar strada ta, şi-i vom pune numele tău.

căci pentru tine… se fac toate filmele. se scriu toate cărţile. se joacă toate jocurile. care de care mai interesante, doar doar să le urmăreşti. şi buletinele de ştiri de la TV şi presa, ridică-te omule cu diplomă şi experienţă, ridică-te din pat… şi plângi în faţa minunii. slăveşte-o! ridică-te şi plângi, e o nouă zi de muncă. pentru tine.

* acum citeşte doar cuvintele bolduite

încerc să m-agăţ de-un sens. undeva prin colentina. 4 dimineaţa, mi-am lăsat mintea undeva prin cameră, şi-am început să mă plimb cu trupul meu aproape gras, pe stradă. ştii, gestul ăsta?… aproape c-a devenit sportul meu preferat, sau na, să zic un fel de hobby.

nişte luminiţe groaznice, kitchoase, strălucesc de la o spălătorie auto de lângă depou, parc-ar fi un cazino. şi mă gândesc că dacă există un iad în lumea ai’laltă, şi ar avea electricitate, cu siguranţă ar fi plin de astfel de instalaţii şi beculeţe care să-ţi fută creierul.

trăiesc într-o lume în care copiii frustraţi, crescuţi fără iubire, ci cu simţul de-a ieşi întotdeauna în faţă, de-a lua ciolanul, de-a demonstra că-s puternici şi că pot distruge, s-au făcut mari peste noapte. totul e atât de mecanic, de plastefiat, de sintetic, te pierzi şi e atât de trist, de fad, încât numai când mai moare cineva îţi pui câteva întrebări, care oricum nu duc nicăieri.

în două mii nouă ani lumea nu s-a schimbat prea mult, a devenit doar mai puţin crudă în metode de a pune la punct nebunii. pentru că dacă isus ar apărea acum din depou să ne mântuiască, oamenii ar chema probabil poliţia, iar în câteva zile l-ar interna şi l-ar băga sub şaizeci şi două de mii de tratamente. l-ar cataloga ca schizofrenic şi l-ar transforma într-o legumă. hey, look everybody, it is the numb messiah.

jarul ajunge aproape de filtru, îmi încinge buzele, şi, în timp ce arunc chiştocul pe jos, mă gândesc că o să mă las de fumat. la fel cum m-am lăsat de toate celelalte.

mă întorc acasă fericit, astăzi nu m-a lătrat niciun câine şi niciun om.