scrii o carte, bună sau rea, nu contează, și prin ea reușești să atingi oameni pe care nici nu ți-i imaginezi, pe care e posibil să nu-i cunoști niciodată. unii simt nevoia să-ți spună ceva, alții sunt curioși să te întâlnească și acum, a doua oară mi când mi se întâmplă, îmi dăruiesc ceva, o chestie mică pentru ei, dar care pe mine mă impresionează și mă provoacă la tot felul de întrebări.

ieri s-a-ntâmplat o chestie ciudată. sau poate nu chiar ăsta ar fi cuvântul potrivit, să zicem o chestie cel puțin interesantă. un gest pe care o persoană necunoscută l-a făcut față de mine și m-a șocat într-o oarecare măsură, până am reușit să-l înțeleg.

romanul SONI, ca de altfel și volumul de poezie, dar într-un cadru mai restrâns, funcționează de foarte multe ori ca o carte de vizită sau un CV în relațiile cu cei din jur. de când am început să public cărți sau să mă implic în tot felul de proiecte, majoritatea culturale, am cunoscut tot felul de oameni (exceptându-i pe toți cei din lumea asta literară, mică și orgolioasă), cu mulți chiar m-am împrietenit, mai mult sau mai puțin. oricum ar fi, sunt niște experiențe sociale interesante, cu persoane pe care fără cărțile pe care le-am scris, nu le-aș fi cunoscut probabil niciodată.

dar să revenim la gestul de ieri. când am ieșit să mă întâlnesc cu cineva despre care habar nu aveam nimic, ca să-i dau un autograf pe un exemplar din SONI, ce urma să fie cadoul pentru un prieten. îmi place când romanul meu este dăruit și îmi place când mi se cere să semnez pe el, mi se pare că asta reprezintă un fel de apreciere a muncii mele.

ies cu bicla pe la 6 fără ceva să dau o fugă prin centru, la locul stabilit. în nici cinci minute începe un vânt puternic (toate gunoaiele și praful au fost în ochii mei), apoi brusc ploaia aia rece, care m-a făcut ferfeliță.

ajung în bar leorcă și jegos. ceva lume pe-acolo și-o recunosc pe ea, pe Violeta, pentru că avea SONI pe masă. facem cunoștință, râdem puțin de felul în care arătam, vorbim despre carte, diverse, apoi primesc de la ea un cadou (pentru ziua copilului). mă uit curios în punguță, era un stilou digital (Iris Notes – Pen & Mobile Notes Taker), cu o jucărie, care odată pornită în timp ce scriai, nota toate cuvintele, iar acasă le puteai uploada pe calculator, transformându-l într-un notepad.

sigur, am rămas paralizat oarecum și chestia aia m-a făcut să nici nu pot să vorbesc cum trebuie, pentru că pur și simplu nu înțelegeam gestul. de ce aș merita un cadou, orice fel de cadou, de la o persoană care nu mă cunoaște deloc, doar mi-a citit cartea. dapăi jucăria asta, foarte utilă pentru a-mi nota sau desena tot felul de chestii și, cum spunea și Violeta, să nu mai fie nevoie să le transcrii, dacă te apucă inspirația departe de casă.

made my day. îți mulțumesc, V.