ascultam The Doors şi dansam. înăuntrul meu. dup-aia şi în afară, am început să mă unduiesc, să mă las dus de muzică aşa cum se lăsau toate şi toţi ceilalţi.
eram în mijlocul unui concert, în primul rând. iar Jim Morisson s-a apropiat, m-a strâns de mână, şi mi-a cântat: break on through to the other side, break on through to the other side, tot mai tare. tot mai tare.
i-am spus Jim, eşti ok? şi el mi-a zâmbit, a venit la capătul scenei, s-a aplecat şi mi-a prins capul. m-a sărutat pe frunte, după care m-a forţat să mă întorc. spre public. toţi de-acolo aveau pene de indieni. toţi păreau că fac dragoste unii cu alţii. dar fără să se atingă.
ce-i asta? nu-ndrăzneam să deschid ochii.
şi printre indieni, erau cavaleri în armuri şi inorogi şi urşi polari paşnici care vorbeau în engleză şi un miros de whisky ameţitor. iar Morisson m-a tras cu o singură mână pe scenă. eram un fulg. iar el era un zeu, cu o forță incredibilă.
- spune-le tu, spune-le despre ce e vorba.
mii de oameni şi animale şi obiecte se uitau la mine. formaţia cânta pe spate aceeaşi piesă, nu se oprea.
- da’… ce să le spun?
- cum ce să le spui, frate? spune-le tot!
- ăăă… şi m-am uitat spre toţi acei oameni şi toate acele creaturi. ochii le sclipeau.
- cum? m-a-ntrebat Morisson, văzându-mă cum mă chinui să scot câteva cuvinte din gură.
- soţia mea mă iubeşte! am strigat.
ovaţii. două gagici au leşinat. unele au început să plângă. un reporter, într-un colţ al sălii, zbiera în faţa camerei: incredibil! senzațional! soţia lui îl iubeşte!
- da… soţia mea mă iubeşte, am continuat în gălăgia și haosul care se crease. dar mie mi-e frică. mie mi-e frică că nu sunt atât de bun! atât de bun pentru ea.
deodată linişte. cei din formaţie s-au blocat şi intrumentele au început să dispară pe rând din fundalul sonor. Jim s-a apropiat de mine şi m-a luat în braţe. mi-a şoptit: nu-ţi fie frică… nu de sentimentele tale, e normal. iubirea nu-i ce-ţi arată ei tot timpul. iubirea-i durere.
- e normal să-mi fie frică? și deodată totul părea atât de simplu.
- DAAA! a ţipat mulţimea. DA!
un ceas de mână sărea în toate felurile undeva în primele rânduri și zbiera ca un nebun: dă-l în măsa! dă-l dracului, futu-i mama lui, de cinci ani mă chinui să prind concertul ăsta și dementul ăla de Nick mă duce la reperat. hai, până nu-i vine pensia, Jimmy! arde-l! apoi un ticăit groaznic, ca și cum aș fi avut urechea liptă de un ceas imens de perete. în rest liniște… ca și cum între scenă și public ar fi existat un material invizibil, cu izolare fonică.
arătau ca niște maimuțe ce țipau și dădeau din toate încheieturile, dar nu mai auzeam nimic. meditam, privind spre ei ca-ntr-un tablou abstract.
Dumbo plana deasupra mulțimii. calm. și-n loc de pălărioara lui galbenă, avea dreduri…
el comandante juca remi cu niște prizonieri de război americani, pe o buturugă.
o râmă era lată, pe scenă, chiar în fața mea. cu ultimele puteri, s-a încordat și a răcnit: sunt mort, coaie… mă vezi?
- e normal să-ţi fie frică, a ţipat Jim, e normal! frica nu-i ceva rău.
un sunet puternic de tobe şi am început să aud din nou. publicul a început să aplaude ritmic, cântând break on through to the other side. apar și instrumentele.
- dar nu lăsa frica asta să devină spaimă. ieşi de aici!
- ieşi de aici! au ţipat toţi, ordonat, după Jim Morisson. era ca o melodie. și Dumbo, și Che, și râma, și ceasul și toate arătările de-acolo: ieși de aici! ieși de aici!
- dar… cum?

pe ultima sută de metri cu romanul MDMA16. dar m-am gândit să nu-l public până în vară, pentru că m-aș grăbi. aș avea astfel timp berechet de revizuiri k lumea, de disputat cu cei cărora le voi da manuscrisul șamd. mai rămâne să mă hotăresc și unde să-l public (unde vreau m-am decis, într-un final) și să stabilesc o campanie de promovare cel puțin interesantă.