nu există inspiraţie, cum ziceam. există doar momente. de linişte. şi momente de nebunie. important e cum le coordonezi (în timp înveţi să ţi le potriveşti). când aud unii idioţi cum aşteaptă inspiraţia, să vină ea pe două picioruşe să-i lovească pe ceafă zdravăn, ca pălmoaca unui prieten care face glume proaste (şi s-alege dup-aia cu nasu spart), ori îmi vine să râd ori mi se face milă.

mai nou am observat că dacă ajungi o mare sculă literară, te pricepi şi la sfaturi. şi-am văzut pe unii că scriu pe forumuri sau pe bloguri tot felul de prostii (în special americanii), despre cum să preîntâmpini pana de scris, momentele-alea blank când pagina A4 îşi ia revanşa şi te pune la pământ, cu albul ei nenorocit, pe care nu-l poţi completa.

m-am gândit aşadar (iubesc cuvântul ăsta, aşadar, e atât de snob, de fad şi, fără să fiu misogin, uneori atât de feminin) să-mi dau şi io cu părerea. cică ascultă nişte muzică, relaxează-te, dormi puţin, scrie forţat câteva paragrafe, bullshit. din partea mea poţi să stai şi cu cracii-n sus că n-o să-ţi iasă, d-aia scrisul nu e pentru toţi…

orice scriitor, mai bun sau mai rău, ştie că nu există inspiraţie. e un mit depăşit, mult prea romantic. există, cum spuneam mai sus, momente. iar când acestea sunt întrerupte, când vine pana de scris, las-o. las-o… vine şi trece, e un trip prost, e normal să existe şi d-astea printre atâtea minunăţii. e ca un drog strong, real shit, căruia încerci să te opui. n-o să iasă decât mai rău, cu cât te concentrezi mai tare.

iar cu cât o laşi mai moale, cu atât pleacă mai repede (şi repede nu înseamnă neapărat o zi-două, ci şi luni bune, în care ai atâtea de făcut şi de gândit, ca atunci când îţi revine cheful, să ai ce marfă să pui în paginile-alea şi s-o faci literatură, că ăsta ar fi scopul, nu?).

vrei un sfat concret? este şi singurul, de altfel: ieşi afară. ieşi, du-te naibii… pana de scris e ca o depresie sentimentală şi nimic nu e mai plăcut atunci decât să-ţi ocupi mintea cu tot felul de chestii. ăsta e unul dintre motivele puternice pentru care-mi iubesc oraşul, aşa împuţit şi înjurat cum e, cu neajunsurile lui, dar mai ales cu locurile şi oamenii şi toate evenimentele care nu se mai termină şi te scot din orice. bucureştiul te adoptă şi te îngrijeşte ca o mamă, la fel de bine cum te distruge şi dezumanizează. dar cred că orice metropolă face asta.

ştii ce e inspiraţia? este ceea ce ai mâncat dimineaţa şi îţi pică greu la stomac (sau nu – n-am întâlnit capodopere scrise după friptate, poate nu le ştiu eu povestea). este filmul la care tocmai te-ai uitat şi muzica pe care tocmai ai ascultat-o sau ai fredanat-o acum cinci minute. zâmbetele prietenilor şi a celor pe care îi iubeşti şi măştile şi ipocrizia lacomilor din jur. lumina şi temperatura camerei. zgomotul oraşului sau liniştea lui. ultima partidă de sex. ultimul moment de plictiseală şi ultimul sms trimis şi ultima convorbire pe mobil. eşti toate astea când te aşezi să scrii.

iar când e linişte scrii zbuciumat şi cu zvâc şi iese bine sau foarte prost, ca un adolescent răzvrătit pe nimic. iar când e gălăgie scrii despre pacea mondială şi insişti pe detalii, care uneori contează foarte mult, alteori te plictisesc chiar şi pe tine.

iar când n-ai nici locul potrivit şi nici timp şi nici condiţii, arzi pagini întregi. iar când le ai pe toate, să moară mă-sa, vorba unui prieten de-al meu, dacă-ţi mai iese ceva. nu încerca să înţelegi. enjoy the fucking ride.