miruna m-a contactat aseară şi mi-a spus că SONI a prins-o, ba chiar a scris o recenzie, din punctul meu de vedere, foarte interesantă. are de toate.

Ruse şi-a construit cartea pe senzaţii, ca şi un om de creaţie dintr-o agenţie de publicitate care, după studii de piaţă psihosociologice, foloseşte în spotul său scurt de 30 de sec tehnici atent elaborate pentru a ne provoca o senzaţie scurtă dar cu efecte pe termen lung, care să conducă mai apoi la achiziţionarea produsului – frică, foame, sete, stupoare, satisfacţie, excitaţie etc. Deşi a dorit să elaboreze întreg romanul bazat pe acest experiment – de a ne ţine conectaţi la roman şi la personaj prin crearea unor senzaţii care să ne facă să-l consumăm şi mai mult, aici e punctul care era suficient pentru a mă dezamăgi total acest roman. Dar de la un punct încolo devine interesant cu adevărat deoarece romanul l-a dus în anumite pasaje pe Ruse unde a vrut el şi nu invers. Totul e senzaţie pentru noi în ceea ce receptăm pentru că şi pentru Soni lumea e formată din multe senzaţii, iar moartea nu e decât „o senzaţie tare” printre altele. În felul acesta se anulează orice formulă cathartică ce se promitea iniţial. Am observat cu atenţie că şi în momentele în care Soni gândeşte cu profunzime la ea însăşi şi lume, comparaţiile şi ideile ei ţin tot de senzaţii (folosind multe comparaţii cu referire la gesturi cotidiene, filme, versuri de cîntec etc). Totul e construit pe senzaţie şi acest lucru dă impresia, pe care mai mulţi ai acuzat-o deja, de lipsă de autenticitate. Fiindcă vrând în mod programatic să fii cât mai autentic sfârşeşti prin a deveni artificios.

cine e curios să citească tot, click aici.