acum vreo doi ani, cam așa… adormeam, ca-n fiecare seară, cu televizorul deschis de cele mai multe ori pe HBO Comedy, unde nu se întâmpla nimic. nici tripuri bune, dar cu siguranță nici tripuri proaste care să-mi alunge somnul. bine, între timp televizorul nu mai e prin zonă, iar filmele au fost înlocuite cu jazz, blues sau un serial în bs player, la nimereală, care-n America face rating și pe mine mă adoarme după nici cinci minute. dar nu despre asta-i vorba, iar mă pierd în detalii inutile.
Cloudy with a Chance of Meatballs – o animație atât de ‘necunoscută’ încât, după definiția unora, ar putea fi considerată underground (lol); nu apare prin box-office-uri, nu există în topurile filmelor de acest gen, dar dincolo de toate aceste eșecuri misterioase de marketing și PR, cred că e cel mai bun desen animat apărut în ultimii ani (după Ice Age, normal).
spre deosebire de multe dintre super producțiile Disney sau Pixar, realizate excepțional, filmul ăsta are ceva aparte: o mare doză de feeling. poate și datorită faptului că povestea are la bază o carte (pentru copii, auzi), nu doar un scenariu american făcut la comandă. și dacă tot vorbim de scenariu, cred că a fost decizie puțin spus înțeleaptă ca tot Judi și Ron Barret, autorii cărții cu același titlu ca filmul, să se ocupe de el. pe-aici și-au mai vârât coada, bineînțeles, și rezigorii (Chris Miller și Phil Lord), dar se pare că au făcut-o cu succes.
că tot ce e produs pe bandă rulantă nu-i sănătos, că sistemul ăsta de consum de masă costă (iar cel mai mare preț este “introducerea” conceptului de fabrică în orice) nu e niciun secret pentru oamenii care văd lumea asta în afara știrilor din prime time. e chiar o chestie ce ține de logică, dacă vrei. și se aplică oricăror “produse”, inclusiv conștiințelor noastre, care în viitor vor avea ștampilate siglele unor mari corporații.
dar mai haios decât lucrurile-astea, pe care le putem dezbate oricând și oricum, cât vrem și cât nu vrem, este ca un film care vrea să-ți spună ceva despre sistemul alimentar să înceapă așa: există acea perdea, acea draperie, care e pusă între noi și locul de unde vine mâncarea. industria nu vrea ca noi să știm adevărul despre ceea ce mâncăm (…). da, asta era!
uuu… de la DaVinci o să trecem la codul lui McDonald’s and shit. rețeta clasică: ei nu vor ca tu să știi! conspiraționiștilor, frecațivă mânuțele!
avem aproape două ore de rahat filmat în care descoperim, iată, adevărul care ne era ascuns. dar atât de bine ascuns, că am putut face un film destul de rapid despre asta.
food inc este văzut ca un documentar serios, dar eu îl încadrez la categoria comedie. sau, dacă e documentar, atunci e unul pentru analfabeți. pentru că e simplu cui i se adresează, la un moment dat, pe la jumătatea filmului, apare o familie de americani care declară ceva de genul: păi noi cumpăram orice, pentru că noi credeam că dacă e în magazin e sănătos. oamenilor ca ei li se adresează filmul, care cred că normalitatea ține de Carrefour sau de ce apare la televizor.
ieri a fost o zi pe care-am petrecut-o în mare parte cu Cosmin Dragomir (&his lovely Carmen). am aflat că și-a deschis un blog prin Ring și mi-a promis c-o să-l facă mai activ (mai e și-un pariu la mijloc, dar asta-i altă poveste). când am ajuns puțin derutați și amețiți pe-acasă, ne-am uitat pe YOUtube la niște clipuri interesante. cel mai mișto mi s-a părut Logorama și, cum am considerat că nu trebuie ratat, iată-l:
Logorama (regizori / scenaristi: François Alaux, Hervé de Crécy, Ludovic Houplain)
* Oscar 2010, Best Animated Short Film Award
John Hodge (n. 1964, Scoția) este scenaristul filmelor Trainspotting (1996, după romanul lui Irvine Welsh) sau The Beach (2000, după romanul lui Alex Garland). cel mai mult (și bine) a lucrat cu Danny Boyle, unul dintre regizorii mei preferați.
la limita dintre poezie, proză și scenariu:
Choose Life. Choose a job. Choose a career. Choose a family. Choose a fucking big television, choose washing machines, cars, compact disc players and electrical tin openers. Choose good health, low cholesterol, and dental insurance. Choose fixed interest mortage repayments. Choose a starter home. Choose your friends. Choose leisurewear and matching luggage. Choose a three-piece suite on hire purchase in a range of fucking fabrics. Choose DIY and wondering who the fuck you are on a Sunday morning. Choose sitting on that couch watching mind-numbing, spirit-crushing game shows, stuffing fucking junk food into your mouth. Choose rotting away at the end of it all, pishing your last in a miserable home, nothing more than an embarrassment to the selfish, fucked up brats you spawned to replace yourself.
habar nu am ce să spun despre filmul ăsta, poate doar că trebuie văzut. redefineşte cred conceptul de film “artistic”, iese din graniţele comercialului stupid şi vine cu trei poveşti (trei viziuni, trei regizori: Michel Gondry, Leos Carax şi Joon-ho Bong) fantastico-urbane ce au la bază imaginea sistemul nostru greşit care ne schimbă şi ne dezumanizează în diferite forme (poate chiar într-un scaun).
o femeie care încearcă să se definească prin ceea ce îi place, nu prin ceea ce face (de ce naiba ai nevoie de ambiţie şi de un sens bine stabilit în secolul ăsta?); o creatură misterioasă ieşită din canale şi o simulare (sau mai degrabă simulacru) a reacţiilor oamenilor într-o astfel de situaţie, lumea se împarte în două, şi Kafka lipseşte să semneze scenariul; nu în ultimul rând, un tip care de 11 ani a rupt contactul cu societatea, n-a mai ieşit deloc din casă şi… am zis de fata frumoasă cu butoane? apasă iubire şi o primeşti.
Germania, 1990. şi taică-miu venea de la muncă rupt, dar nu uita niciodată să îmi aducă o casetă cu un clasic de la Disney (sau o cutie de lego). n-am ratat niciunul, am copilărit cu ele şi lumea mea, a unui copil de 5-6 ani, într-o ţară străină, cu o limbă străină, jucării cu inscripţii străine, fără prea mulţi prieteni şamd, s-a deschis acestui univers fantastic al animaţiei lui Disney.
şi acum, când revăd un desen animat, paralizez. de fapt nu, e de-ajuns să apară castelul, caut un loc unde să stau cât mai comod şi iau toate măsurile pentru a nu fi deranjat o oră sau maxim două, cât durează tripul.
multe momente de pe ecran au definit pentru mine stări, mult mai târziu am reuşit să le şi înţeleg, în relaţiile interumane (probabil după ce ne-am întors în ţară şi-am mai şi crecut). este melodia aia din Robin Hood, când el şi prinţesa trec prin spatele cascadei, sau drumul prin pădurea întunecată şi spooky a bătrânului, din Frumoasa şi Bestia, plecarea puştiului în sat, din Cartea Junglei, câte şi mai câte (oricum nu despre asta e vorba acum), când le revăd au cumva aceeaşi putere de-a mă sensibiliza, cum o făceau atunci.
dar poate cel mai important, am (re)descoperit fragmentul pe YOUtube, parada elefanţilor roz din Dumbo, halucinaţie în urma câtorva guri de alcool zdravăn, dacă nu mă înşel (ale personajelor din film, nu ale mele). poate de aici deschiderea mea spre psihedelic, mult mai târziu spre suprarealism, fantastic şamd. poate…
dar oricum, ceva peste un simplu desen animat (realizate prin… 1941).
la momentul respectiv, am început să mă întreb ce este realitatea.
Elling / Me, My Friend and I / Beyond the Great Indoors
Elling (2001) este cu siguranţă cel mai frumos film (şi culmea, sau poate că tocmai d-asta, e norvegian) pe care l-am văzut până acum. repet: frumos. în adevăratul sens al cuvântului, nu mă refer la valoarea clişeică pe care a căpătat-o acest termen de la toţi neaveniţii. demult nu am mai văzut o astfel de ecranizare, care se potriveşte oricăror vârste, oricăror gusturi. o comedie la care mai aveam puţin să plâng.
povestea are la bază romanul lui Ingvar Ambjørnsen, Brødre i blodet (Blood brothers), publicat în 1996. şi este vorba de lupta pe care o doc indivizi cu probleme psihive, pentru a se integra în societate. Elling, personajul principal, are 40 de ani şi a trăit toată viaţa într-un apartament, alături de mama sa. odată cu moartea ei, autorităţile se ocupă de cazul său, internându-l într-un ospiciu, acolo unde-l cunoaşte pe Kjell Bjarne, un obsedat sexual, cu mintea înceată, tot cam de aceeaşi vârstă. amândoi sunt virgini, ar fi de specificat…
bun, şi aventura începe atunci când guvernul le închiriază celor doi un apartament în Oslo, cu scopul de a-i reabilita social. n-aş vrea să stric nici interesul, nici entuziasmul celor care nu l-au văzut încă şi-o vor face, dezvăluind din peripeţiile lor în lumea grăbită şi modernă de astăzi, în drumul lor, de a deveni, abia la mijlocul vieţii, aproape… normali (bine, te întrebi şi ceea este normalitatea până la urmă… dincolo de definiţia cuvântului). şi, ca să mă ungă pe suflet şi mai mult, are pe ici-colo şi puţină poezie, dar nu ceea ce vă imaginaţi, o să vedeţi probabil singuri.
ceea ce mi s-a părut ciudat la început, a fost faptul că mi-a fost recomandat ca “filmul perfect pe care să-l vezi fumat”. wtf? am ajuns să inventăm astfel de categorii pentru frumos? din păcate da…
update minunat! făcând această scurtă recenzie (sau să-i zic prezentare mai mult) am descoperit că a apărut partea a doua.
mess id / mail at yahoo dot com: supraego85
