astăzi, Adrian Ciubotaru, printre altele inițiatorul Lecturilor Urbane, care văd că au din ce în ce mai multă susținere și capătă tot mai multă amploare (lucru mai mult decât îmbucurător), mi-a trimis pe mail o poză care să-mi dea elan să-ncep săptămâna cum trebuie.

scrii o carte, bună sau rea, nu contează, și prin ea reușești să atingi oameni pe care nici nu ți-i imaginezi, pe care e posibil să nu-i cunoști niciodată. unii simt nevoia să-ți spună ceva, alții sunt curioși să te întâlnească și acum, a doua oară mi când mi se întâmplă, îmi dăruiesc ceva, o chestie mică pentru ei, dar care pe mine mă impresionează și mă provoacă la tot felul de întrebări.

ieri s-a-ntâmplat o chestie ciudată. sau poate nu chiar ăsta ar fi cuvântul potrivit, să zicem o chestie cel puțin interesantă. un gest pe care o persoană necunoscută l-a făcut față de mine și m-a șocat într-o oarecare măsură, până am reușit să-l înțeleg.

SONI.tritonic.ro – un spațiu online de nu mai mult de 5-10 MB, un blog care a (re)”inventat” blogosfera “de carte” (și aici mă refer la blogurile cărților, nu vreau să fiu înțeles greșit), fiind primul proiect activ din acest domeniu (să nu mai zic de lucrările de comunicare scrise pe această temă), unde s-a postat și primul trailer de carte din România, un loc unde și-au expus părerea peste cel puțin câteva sute de oameni, și aș putea continua o listă de pagini întregi – a dispărut fără urme.

mai exact, cei de la editura Tritonic, pe care i-am lăsat în pace după tot scandalul și mizeria care au făcut-o față de mine și romanul meu, SONI, au șters (probabil definitiv) o arhivă importantă pentru mii de cititori, ce puteau afla informații exclusive despre cum, de ce, când a fost scrisă cartea și mai ales ce s-a întâmplat cu ea după acest proces.

probabil într-o adunare locală (ședință de redacție? mi-o și imaginez) s-a hotărât viitorul acestor 5-10 MB care nu deranjau pe nimeni, fără să fiu măcar anunțat în prealabil, să îmi pot salva o parte din baza de date.

am dovezi că și în urmă cu o jumătate de an mă rugam de unul din angajații Tritonic să îmi dea datele de FTP strict pentru SONI.tritonic.ro, pentru a-mi face un backup la temă și, de fapt, la toată munca depusă de mine în perioada aprilie 2008 – februarie 2009. mi s-au făcut promisiuni jalnice și am primit scuze care de care mai fantastice, ca într-un final, iată, fără niciun semn, să șteargă complet totul.

este trist (puțin spus trist) ce pot face unii editori din România.

domnule Bogdan Hrib, stimabile, mie mi-e rușine că sunt nevoit să postez așa ceva pe blogul meu. mi-e rușine de dumneavoastră, de echipa cu care vă bateți joc de activitatea editorială (cărți cu sute de greșeli, pe care s-o luăm ca exemplu? traducători neplătiți, câte nume vreți să vă dau? contracte nerespectate, să vorbim și de astea? și câte și mai câte) și, deși nu sunt un om cu mari regrete, mi-e rușine că am putut colabora în trecut cu editura Tritonic, că am și publicat la ea și v-am permis astfel să aruncați cu excrementele incompetenței dumneavoastră în primul rând în mine, în munca mea și, nu în ultimă măsură, în cititorii mei.

(update) ps. acest blog nu era mai inutil?

(fără eul din titlu, dar fiind vorba de mine) este un articol apărut luna trecută în revista Esquire. Smaranda (pe care-atunci n-o ştiam) m-a invitat prin septembrie pentru a realiza un interviu la rubrica cei mai buni dintre cei mai buni, un buchet de articole ce au la bază oameni în principiu inovatori. este vorba bineînţeles despre romanul SONI şi promovarea lui (bine, nu numai atât).

o întâmplare haioasă de menţionat: mă grăbeam spre Esquire, într-un taxi, şi-am luat ultimul exemplar din SONI pe care-l aveam, la mine – taximetristul citise cartea, a fost un drum puţin spus genial, era fan Tritonic, avea bordul plin de sf-uri şi alte nebunii (face parte din puţinii care-au auzit de cartea mea prin editură, dar bine că există şi-această “categorie” ).

câteva beri în SALT, în care-am spus multe prostii (îmi place să se aibă de unde tăia) şi-a ieşit cred eu un interviu simpatic, mai ales pentru un public care cel mai probabil n-a auzit de mine. clic aici (sau foto) pentru a citi articolul