îmi plac oamenii care-și spun cele mai tembele și intime gânduri. îmi plac oamenii care nu ascund, ci simt. ok, riscă să devină și patetici, dar să ’sperăm’ că nu e nimeni în preajmă care să-i numeaşcă aşa sau să le-o arate cu degetul, pentru că lucrurile în lumea lor nu se judecă din punctul ăsta de vedere. un punct de altfel bolnav, o invenție parșivă prin care ne cenzurăm și în timp uităm cine suntem cu-adevărat înăuntru; un joc care stabilește rapoarte de autoritate stupide, ca apoi să se împartă vinovății inutile, ca salariile într-o firmă. deschide fluturașul și vezi de ce trebuie să te simți prost.

mai stau doar câteva zile prin centru. le număr, când mă plictisesc.

s-au dus banii de chirie, mi s-a dus și cheful, dar mă-ntorc în Colentina cu romanul terminat. după un an și jumătate aproape (am început primele rânduri la MDMA16 în februarie 2009), pot și eu să nu mai folosesc scuza: n-am timp, scriu.

n-am timp din alte motive, dar de scris nu se mai pune problema pentru un timp îndelungat. nici nu știu când și cum m-a epuizat proiectul ăsta… cică e greu să scrii primul roman? fuck, să-l vezi pe-al doilea.

Social vorbind, informarea noastră cu privință la această temă este aproape egală cu zero. Opinia publică, media, oamenii politici și chiar instituțiile de stat abilitate în acest sens refuză categoric să dezbată problemele generate de consumul de droguri.